I will always love you

Nu sunt multe lucruri pe care pot să le fac cu corpul meu, dar pentru ea, am zis că aş putea să-nvăţ să dansez pe o melodie romantică, una care-i place ei şi s-o văd mai senină la faţă, sau sărind în sus de bucurie chiar, măcar pentru efortul meu (deşi nu cred că e capabilă de-o-semenea bucurie) să spună:

„Pui, e melodia noastră.”

Mare, mare, mare greşeală.

A început uşor, cu tutoriale pe net, apoi cu repetiţii în sufragerie şi certuri că o calc pe picior. Scumpo, oricum am mai puţine kilograme ca tine, deci nu e chiar aşa mare durerea. Să fim serioşi.

Apoi linkuri cu melodii, când eram la muncă. Dacă nu răspundeam pe chat, le dădea pe mail. Credeam că are ea deja o melodie care-i place, nu să ne hotărâm noi acuma împreună care e melodia ei preferată. Pardon, „melodia noastră”. Ora şi minutul exact la care a trimit + minutele cât durează melodia = „Ai ascultat? Ai ascultat? Ai ascultat?”- pe chat, mail, mesaj pe telefon şi apoi apelul. Nu am unde să mă mai ascund de tine, urâto.

Glumesc, nu e chiar aşa urâtă. Dinţii ei sunt ascuţiţi ca de pisică şi mă muşcă ori de câte ori are ocazia cu un „mmmm” prelung, să-mi bage mie în cap că treaba asta chiar e sexi şi nu dureroasă ca naiba şi complet inutilă. Are părul lung. E cam rar şi când şi-l prinde în coadă la spate, se vede-o dungă de scalp alb prăfos. Are sprâncene groase, mă rog, ea zice bine definite şi câteodată îi miroase gura din senin. Cred că e de la ţigări.

Dar cel mai frumos, avea bunătate în ochi. La început. Apoi s-a mutat pe-un singur ochi, cred că alterna că nu mai avea suficientă bunătate să bage în amândoi. Apoi s-a dus de tot.

Dar mare nedreptate i-aş face dac-aş spune că e urâtă-urâtă. I-am zis odată în glumă, „urâţică”, s-o mai tachinez din când în când, s-o-nvăţ să fie mai glumeaţă, dar ne-am certat, s-a supărat, nu a mai făcut mâncare o săptămână.

Apoi m-am strâmbat în pozele din  vacanţă. Iar ne-am certat, s-a supărat, a zis că nu mai facem sex o săptămână. Haha, oricum n-aveam chef.

Ce bine ne-nţelegem noi doi

Nu ţipa la început. Nu ţipa deloc. Se încrunta destul de des, dar nu ţipa deloc. Şi apoi, cu o voce mieroasă, în timp ce se-aşeza la mine-n poală, nu ştiu de ce, că de-abia puteam eu să stau liniştit pe scaun fără să bâţâi piciorul, îmi spunea: ”Uite cum facem…”.

Sau zâmbea, dădea aprobator din cap şi cu tricoul meu bun! , ăla cu care eu ieşeam pe stradă şi cu care ea dormea, chiar dacă pijamalele ei erau destul de drăguţe, chiar şi alea pufoase cu ursuleţi, se ridica pe vârfuri şi întindea mâna după nu-ştiu-ce-pahar din dulap.

Şi stătea acolo. Stătea acolo câteva secunde, cu mâna pe pahar şi apoi întorcea capul uşor peste umăr. Arăta ridicol. Chiloţii-intraseră de tot în fund când s-a ridicat şi muşchii încordaţi şi statul pe vârfuri îi făceau carnea să tremure de la efort. Zâmbetul ei, sau mă rog, zâmbetul din capul ei era seducător, i se vedea fundul cam plat şi o sprânceană ridicată într-atât de sus de zici că voia s-o pitească sub breton.

Aş mai fi lăsat-o să se chinuie aşa, aşteptând un semn de la mine. Ca-n filmele care-i plac ei teribil, se aştepta s-o iau pe sus şi s-o trântesc pe patul nostru din dormitor. Poate şi pe masa din bucătărie, chiar dacă eu n-am forţă s-o ridic, dar e fantezia ei aşa că s-o lăsăm aşa.

Îi plac atât de mult filmele-asta siropoase, încât când ne mai pupăm, mă opreşte şi-mi spune: Uite melodia asta ar merge acum. Şi-i dă play pe youtube. O pregătise deja nebuna. Odată, când ne-am certat, i-am pus o melodie din desene animate, una dintr-aia care apare la poante. Să vezi atunci scandal şi mai mare. A început şi să plângă, că eu n-o respect. În fine.

Voia  să mă vadă cu topit, cu firul de salivă în colţul gurii, cum e scobitoarea la şmecheri. Îţi acord această victorie scumpo, zâmbesc în colţul gurii, şmechereşte, am văzut schema asta într-un film de-al tău, şi mergând cu spatele, cu paşi mărunţi că sunt firav, ies din cameră.

La mare, de 1 mai

Am fost şi noi tineri odată. Mă rog, ea a fost tânără, eu m-am născut bătrân şi-aşa am şi rămas, cu o supărătoare durere de spate şi o preferinţă absurdă pentru compot la mic dejun. Ne-am cunoscut la mare, de 1 mai, acum 3 ani şi jumătate. Era prima oară când prietenii m-au convins să mă dezlipesc de frumosul meu Bucureşti, sub pretextul că aerul curat de la mare o să-mi facă bine la astm. A, da. Aveam şi prieteni pe atunci.

Scopul suprem al băieţilor mei era să-mi găsesc măcar o gagică, măcar pentru o noapte. De fapt nu. Măcar o gagică pe noapte, sau ceva de genul suna. Nu ştiu cum ne-am abţinut toţi să nu pufnim în râs la o aşa idee. Chiar de-aş fi putut şi corpul meu costeliv şi bolnăvicios ar fi fost prin absurd la modă anul acela, nu asta voiam. Şi ea, din gaşca vecină, fata care dansa în jurul focului şi-mprăştia nisip de colo-colo, de nu mai ştiau ăia adunaţi ca la ospăţ de ce s-o înjure mai întâi. Că le intră nisip în ochi. Că le sâcâie focu şi unu nu s-a gândit să ia patură sau sac pentru cort. Şi dacă se stinge şi focu au pus-o.

Ea, care dansa ca o capră cu tălpile arse, a ştiut atunci că din mine o să facă cel mai frumos prost din viaţa ei.

Şi ne-am găsit la mijloc, mergând unu spre altul cu o senzualitate prefabricată în privirile tulburi de la alcool, şi ne-am încolăcit ca nişte şerpi într-un dans penibil şi ne-au fluierat toţi beţivii. Şi prietenii mei.

Şi încă de-atunci am început să ne minţim.

După ce ne-am consumat de-atâta dans sălbatic, ne-am trântit pe nisip, ca şi cum unicul nostru ţel era să facem în nispi o urmă cât mai adâncă a cururilor noastre, mi-a spus că nu e ca nicio altă fată şi dacă s-ar plictisi fie şi pentru un minut, ar muri. Oricât de aproape eram să-mi iasă combinaţia, m-am uitat cu neîncredere la ea.

Dar ea, scumpa de ea, s-a prins şi ia în mână sticla de votcă ieftină. O ridică şi pentru un moment îngheţ de spaimă c-ar vrea, printr-o oroare inimaginabilă, să beau din ea. Dar nu. Îşi toarnă sănătos pe mână până aproape de cot. Cu un chibrit işi dă foc la mână şi râde ca netoata, isteric, fără prea mult curaj să-mi spună să-l sting, dar cu o disperare în ochi de ţi se făcea milă. Am stins focul cu pătura. Şi atunci, simbolistica relaţiei noastre a fost stabilită: ea urma să facă căcaturi din ce în ce mai mari, cu unicul scop de a-şi demonstra că poate să susţină o afirmaţie care are sens numai şi numai pentru ea, sau pur şi simplu să dea fost la lucruri, iar eu urma să strâng după ea , după fiecare căcat, să o protejez, să fiu întreg la cap, sau pur şi simplu să sting câte un foc din când în când.

Nu era singura care a început cu minciuna. Chiar în timp ce regretam dansul meu stupid de câine în câlduri cu prea stimabila-isterică de lângă mine, mi-a oferit o ţigară şi eu am acceptat, deşi era prima ţigară dintr-o viaţă de astmatic. A fost la multe lucruri „prima mea”. Şi ăsta cred că a fost un scop clar stabilit al ei, până-ntr-atât încât cred că avea pe undeva dosită vreo listă pe care le bifa, că prea le iniţia şi ducea la capăt cu aşa o bruscheţe şi grabă, de ieşeai din toată treaba năuc şi puţin frustrat, iar ea, tot timpul pe grabă, imortalizând momentul cu un aparat foto de buzunar, asta când făceam ceva moral, pe care puteai arăta ulterior la cafea şi trecea mai departe.

Am fumat cam un an de relaţie, doar când îmi oferea ea ţigări, ca să nu mă fac de râs. Atât de rău mi-era şi aşa cu patos tuşeam, încât chiar prost aş fi fost să-mi iau eu singur ţigări. Cred că de-asta îmi şi zicea zgârciob.

Batem palma

Ne-ndemnăm, ne-mbătăm.

Ochioasa deja dă ochii peste cap că m-am făcut cârpă şi n-area face cu mine nimica. O ciupesc de bucişoare. Râd ca porcu. Tata-socru râde şi el. Nevastă-sa şi aia ochioasă, vra să ne pună d-ale gurii în strachini. Bărbasu pus şi el pe cioace, pride-o de-o ciupeşte, da’ nici asta n-are chef d-a glumi şi-i frige una peste ceafă. Hăhă. Se-ncruntă puţin, da’ mai pune în pahare şi tot aşa şi tot aşa până se lasă de seară. Nu mai am voie să dorm cu ochioasa, mă-mping cu voinicii mei în sofragerie într-un pat uite-atâtica. Mă foiesc, mă învârtesc. Fac pe zmeul, da’ ce cald e-aicia, io dorm pe jos. Fără pernă, fără pătură, ţine băuturica de cald. Voinicii se bucură că au şi ei unde trage o beşină fără să fluture pătura. Cur în cur şi noapte bună, vorba ceea.

Se crapă de ziuă şi crapă şi ceru în două d’atâta ploaie, mai că-mi vine să plâng de pantoforii mei de lac. Mă scarpin în cap, mă scarpin şi prin alte părţi aşa de dimineaţă şi-apoi cu obicei prost cum îl am ieu câteodată mă proptesc cu mânile în buzunare.

Da’ ce să vezi: săculeţu roşu. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta. Nici pâs în hărdughia de casă. Mă duc în bucătărie şi găsesc p-acolo nişte dă resturi întărite, pâine uscată şi ceva brânză, dă-i de hăpăie, trezeşte-i şi păilalţi doi direct cu mâna la gură să nu facă zgomot şi îi trag după mine la fămeie în bucătărie să ne umplem desagele. Că noi doară n-am venit cu mâna goală. Dă şi d’aia dă şi d’aia, i-ote nişte plăcinte cu mere, mai bagă-n gură mai bagă în traistă. Hop ş-aşa, ş-acuma tuleo. Cum nu? Da’s prea tânăr de măritiş şi dă omu ăsta faliment dacă mă-mbată dă fiecare dată când îmi iese mie suflu pă gură de frica măritişului. Se cam uită băieţii mei cruciş la mine, îşi dau ghionturi la gioale, oftează, se-ncruntă suspină.

Da’ atunci io le zic: Băeţi, mergem la Sinaia. Pe banii mei.

Târguiala

Hop sus! Săriţi! Să trăiţi! Tatăl fetii cu cari prea făcut-am necuviincioase, îmi trage una la coaste.

Au!

Săr în picioare ca ars şi mă uit mai cruciş, mai plimbăriş, nu-nţeleg nimica.

Ginerică, ginerică, ce faci ginerică? Şi trosc o palmă sănătoasă pe spinare. Mă uit după ochioasă, aş trage-o de păr de numa numa. Micu e mulţămit de bondoaca lui. Îi face ocheade din bucătărie, a pus de mămăligă şi se mişcă leneşă din şolduri printre tigăi şi oale.

„Ia zi ginerică…”Mă uit la el. Zic „cum? Ginerică?…  Da io nu cred căăă….” Înghit în sec, s-anvineţit turbatu’.

M-am prins ca smântâna. „Ce să zic tată-socru? Mai ie palincă?”

Şi mă ieie tata socru de mână şi mă aşează la masă. Pune sticla la mijloc şi palmele pe masă. Aştept să ia vorba şi să arunce în mine cu ea. Se încruntă, zâmbieşte, se scarpănă în barbă şi o ia de la cap, de simt cum transpir ca la sapă la min-acasă, da’ de data ceasta nu m-aşteaptă răcoarea din hambar şi chiseliţa acrişoară şi rece. Înghit în sec şi mă şterg cu mânica. Oftez. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta. Toate lumea a tulit-o. Nu tu perechi de ochi în car să mă culeg cu firea, nu tu vorbă bună de la nimenea.

Îşi drege glasul şi prinde a vorbi. „Mă băiatule, zice el, Nelu ţi se spune ţie da?”

„Da, tată socrule”, mormăi ieu în barbă.

„Dă la Ionel, adica, nu?”

„Da” zic eu, mai repezit, ăsta vrea să mă facă la nervi.

Ziceee, „tu ştii că io am auzit aseară? Nu te uita în jos, că e omeneşte. Nici asta nu e sănătoasă de ţipă ca apucata, de parcă ai însemnat-o cu făr roşu ca pă vite.”

Am amuţit, transpiraţia se făcu rece şi mă prinde leşinu şi nu mai am aer.

„Da ştii cari e păcatu tău?” Zice el.

„Că nu eşti primu şi ştii şi tu şi ştiu şi eu, nu mai fac păcat mai mult să mai şi mint, că deja… Deci, ştii care e păcatu tău? Că ai rămas până demeneaţă. Şi te-am prins şi demult vreau să prind unu să mă scape de ea, că două pisici în casă când vin căldurile e prea mult pentru mine şi baba mea.”

Şi e cu râsu plânsu părinte, zău de nu. Să plec n-am unde, să-l las pe om aşa după ce şi-a scuipat sufletu lui tot, aşa, pe masă, la o ţuică fină, n-am cum. Întind mâna spre sticlă. Poc! Trage peste ea o palmă grea.

„Da’ stai aşa că n-am termenat. Ne cinstim noi destul dupe aia.”

Ziceee…

„Deci, ă, o iei, vrei nu vrei asta e, o iei. Ei îi place de tine văd aşa, nu ştiu dacă mai mult decât să alţii, da ţi-am zis că te-am prins. V-aţi găsit, v-aţi nimerit, aia e, măi copii. Uite-aicia, şi pune un săcuţ roşeatic aşa pe masă: ăştia-s de inel. Mâine te duci şi-l iei. Poimâine vii şi mi-o ceri şi apoi te duci la d’alde măta şi tactu să le zici şi lor.”

Şi-apoia „Pun mai mult d-un deget? Că te-ai cam gălbejit.”

Reveleon

Ajunsăşi la locu’ cu pricina. M-a prins simţirea că erea o noapte lungă: nimenea nu dansa.

Prea poate-să de la varicea babilor. Şi fetele dragele, verişoarele-perişoarele stăteau cuminţi pe canapeaua împodobită cu „Răpirea din Serai” şoptind „Mai aşteptaţi şi voi niţel, că se culcă devreme…” cu un surâs tainic şi gropiţe în obraji. Peste cel mult jumătate de oră am răbufnit, sătui de plictiseală şi am evadat sub pretext că mergem să vedem ce mai sunt pe-acolo. Pe frigul năibilor, noi umblam numai în costum, că n-ar fi fost prea elegant să umblăm cu fâşul fâş-fâş peste stofă. Uitaserăm pesemne că eram la ţară mai spre munte. Îngheţaţi de frig, cu ţurţuri la nas şi mâinile sloi (noroc cu şosetele de lână) cercetam, disperaţi si-tu-a-ţi-a!  „Împrejurimile” ereau „La Vio” şi erea singurul bar împuţit d’acol. Acolo ne-am băut toţi banii şi am cântat toate cele 3 imnuri până ce-am obosit şi un bătrân mai beţiv ca noi a urlat la noi că trece anu’ şi-ălălalt şi tot aşa până o s-avem noi ghiers. Cănd ne-am uitat mai bine, Micu adică, a tresărit, atât căt mai putea să se zbată creieraşul lui înnecat de  spirtoasă şi ne-a tras de mânică „ E unşpe, băăăă, nenorociţilor”.

Şi dă-i şi fugi şi dă-i şi fugi, dar stai nenică că parcă nu mai ştie nimeni de unde am venit şi unde ne ducem şi dă-i şi fugi şi noroc cu palinca aia că altfel tare ne mai era frig şi n-am fi putut să adormim noi chiar aşa buştean tocmai în căpiţa vecinului fetelor. Hop-trop, se face dimineaţă, cântă cocoşul, intră pe uşa grajdului ditamai namila de om, stâpănul casei, cu furca în mână: „BĂĂĂĂĂĂIIII, voi n…” şi-atât a fost nevoie ca bietul Gică, mai slab de înger, de-abia trezit din somn, cade iar în nesimţire, leşinat.

Când ne-a auzit povestea, omul s-a pus pe-un râs teribil şi plesnindu-se peste genuche şi tot întreba, nevănindu-i să creadă, dacă noi chiar am cântat imnul, dacă chiar ne-am rătăcit şi dacă am pierdut Revelionul. La fiecare răspuns, noi mai înfloream, mai glumeam,mai râdeam. Bietul om, un suflet mare, ce mai! ne-a chemat în casă, la căldurică şi a pus pe masă bucate de bucate şi-am mai pus şi noi tot ce mai erea asupra noastră, nişte pălincă şi ceva friptură, cruţată de foamea noastra de la atâta colindat „Împrejurimile”. Ospăţul s-a întins şi la vecinu-său acasă, mesenii s-au mai înveselit o tură şi băutura a curs şi ea şi mai veselă, veselind p’ăi  veseliţi deja, până ce i-a trimis direct la culcare.

Iată-ne din nou la verişoare. Pâş-pâş pe scări în sus ne ţinem tuţi patru de mână (Gică e culcat lângă tata-socru, asta ţi-o explic eu mai târziu părinte) că e întuneric. Când se-mpiedică Gică, chicoteşte aia mai bondoaca şi când mă-mpiedic ieu, aia mai ochioasă. Am prins împărţeala.

Ajunsăm sus, tiptil pe vârfuri să nu trezim bunica. În cămăruţa lor, că dorm ca surorile, fac pe supăratele şi se-nghesuie una-ntr-alta pe patul cu cuvertura ţepoasă. Că de ce-aţi plecat. Că de ce n-avurăţi răbdare. Că aia bătrână s-a culcat devreme. Taca taca taca până le prindem de mijloc. Chicotit. Le-am împăcat. Şi într-un pat cât mă vezi şi cât de văd de lat dă-i şi te-pinge, cu fetele la mijloc, chinuie-te cu bluziţa, vezi că brâul e brodat de tuşa, stai că aia nu-i a mea, da-mi-o p-aia care-o vrea. Tot aşa cu învârtita, ne sucim, ne răsucim, începe nebuna să ţipe ca mâţa în călduri, pune-i mâna pî gură, pune-i şi tu Micule că nu mai tace nebuna, şi mai muşcă de-un deget şi mai hai un cot în coaste şi mai haida un scuipat în sân să nu ne-audă taică-său. Şi mai trece un ceas şi mai trec două şi se crapă de ziuă. Trage nădragii, cu şliţu la fund, ia cămaşa, pune ciorapu ăla bun şi tiptil pe scări.

Ne punem lângă Gică, la picioarele lui împuţite colea şi sforăie ca porcu până au! Un şut la pateu.

Colindători

În Ajun au venit colindătorii şi am stat toţi în jurul  sobei, frigând covrigi la gura ei, şi cinstindu-ne, alături de tata, cu pălinca lui faimoasă. Ne ameţisem de-a binelea când mama ne-a lăsat cele de dat colindătorilor în grijă şi s-a dus să-l culce pe tata în cămăruţa lui de suflet, cu soba ciobită, şi au ciocănit la uşă două domnişoare a-ntâia. Ne tăvălam pe jos de râs la poveştile deşuchiate şi bălbăielile lui Gică şi abia ne mai urneam făr să lovim câte ceva şi se prea poate ca domnişoarele să fi fost fărmecate de ăi doi litri de pălincă pe care i-am dovedit în seara ceea, eu şi Micu, mai iuţi de picor şi, zic eu şi ceva mai spilcuiţi am dat fuga să le întrebăm cum de sunt afar la ora ceea târzie şi cum de nu li-s părinţii îngrijoraţi şi vai ce frig e-afară şi oare nu or vrea să intre niţel să-şi odihnească picioruşele? Dară nu şi nu, printre chicoteli, că dară nu ereau de piatră la farmicele celea, au povestit repede şi copilăreţe că sunt verişoare, că părem simpatici, că tatăl lor le-aşteaptă de-abia peste o oră pen’ că-i ocazie specială, că ar bea şi ele un ceai fierbinte şi cu binişorul le-am băgat în casă.

Ce-am tot vorbit noi o oră nu mai ştiu, ce-i drept, dar din ziua ceea ne-am tot întâlnit, până ce ne-au chemat fetele la Revelion, undeva prin Vălenii de munte, la rudele din partea tătânelui, bineînţeles, vin şi părinţii dară casa e mare şi vorba ceea, s-aducem d’ale gurii şi să petrecem bine.

N-om ştiut noi ce să zicem de oferta generoasă, dară de bine, de rău ne-am scos de la naftalină costumele cele bune, ciorapii ăi de lână şi pantofii de lac, am luat nişte măncare de la mama, numai dintr-ălea de te lingi pe degete şi palincă, dară şi ce băuturi am mai găsit pe la magazinele din sat, mai de fiţe şi bun gust.

 Echipaţi cu voie bună la sticlă de 0,5 şi ţigări Pluton, fără filtru, am pornit la drum, spre ceea ce avea să fie ăl mai păcătos an din viaţa mea.

Rădăcini

La oraş, cum i se spunea atunci, că nu te duceai în oraş îl de la munte sau la vale, în Constanţa sau Piteşti, pentru ăi bătrânii nu conta, te duceai la oraş, am găsit alt soi de femei, căci fete găseai mai puţine, dacă-nţelegi tu, părinte. Să mă ierţi că iar vorbesc cu păcat.

Ştiau mai multe decât învăţasem eu de la Verginica, și ce m-am spăriat la început! Nu conta că eram puştan slăbănog, cu muci la nas şi cu nădragii legaţi cu sfoară. Eram Ăla de la ţară, vânjos peste poate şi trecut prin viaţă.

Ai crede că erea mai greu să le ridici poalele în cap, cât erau ele ceva mai citite şi mai culte să le zic aşa, la sfârşitul zilei tot cătră ăla mai dintr-o bucată să-nfigeau, căci la urmă toţi animale suntem şi doamnele voiau bărbaaaaţi adevăraţi, munciţi de mici, bruni de la atâtea veri de stat în soare, de cules grâu şi iubărit în fân… Şi se visau şi ele femei de ţară. Îşi făceau cosiţe şi se-nfăşau în cămăşi large, albe. Îmi cereau să le ţes poveşti dăspre viaţa la ţară, chipuindu-şi cu ochii pierduţi în zare, sau mijiţi de patimă, cine ştiă ce obiceiuri de de mult, de care cred că nici tataie, Dumnezeu să-l ierte! nu a auzit. Şi-atunci eu le trânteam un „Lasă-mă femeie în pace! Tu crezi că m-am născut poet?!” şi ele se aprindeau pe loc, dară nu dă nervi ori supărare, ci dorinţă. Femeile, chiar şi ălea mai puternice, ascultă-mă pe mine, simt nevoia să fie puse la locul lor. Chiar de-i măcar în joacă, dar o vor.

Pe la douăzeci de ani, parcă împins de dor, m-am întors ceva zile nainte de sărbători, în sat.  Mă lăsasem de ceva ani de şcoală şi plecam, cu lunile, în străinătate şi jur, părinte, ca peste tot unde mergeam, trimiteam mamei o cutie de bomboane, cele mai scumpe şi mai vestite , de se topea săraca pe picioare când sosea pachetul, suspinând şi cu un surâs pe buze şoptind: „ Băiatul aista o să mă deie direct la diabet”.

Am ademenit să-mi fie tovarăşi de drum, doi prieteni buni, tot români, culeşi de prin Spania, cu poveştile copilăriei mele.

Tabloul [Cui să spun.]

Nu am cu cine să vorbesc despre lucrurile astea. Niciun prieten bun şi tăcut, nicio rudă apropiată.

Cui să spun că singura femeie în viaţa mea e tocmai asta cu care stau în casă şi de s-ar trezi mai îmbufnată ca de obicei, mi-ar da un şut în coaste fără să se teamă că-mi iau catrafusele şi plec? E slabă şi urâtă, încruntată peste poate. Miroase a ruşine şi resentiment.

Nu mă mai lasă să-i prind carnea de pe şolduri între degete şi s-o frământ. Ţipă la mine şi spune că e grasă, cu reproş în vocea piţigăiată. E proastă.

“Nu ai sentimente”, spune ea. Cum să n-am, că-mi vine numai să te strâng de gât. Astea nu-s sentimente? M-ar da afară pe uşă fără pic de ezitare dac-ar găsi unul mai bun. Dar nu există unul cu capul mai plecat ca al meu, un bleg, un pribeag, un struţ. Şi EU sunt ăla fără sentimente.

Cui să spun că dimineaţa mi-e frică de moarte? Că simt că îmi suflă în ceafă şi într-o zi o să mă muşte. Mă pândeşte să nu fac vreo mişcare greşită, să nu ies din tipar. Se uită la mine din cafea, cu un hău în loc de ochi şi fum de cadavru pârlit în loc de aburi. Mi-e greaţă de dimineaţă.

Cui să spun că nu vreau copiii? Mi-e teamă să nu iasă ca mine, urâcioşi şi bolnăvicioşi, cu părul rar şi unghii gălbejite. Nu vreau să strâng rahatul după ei, ca după câini, să-mi stea în gât mâncarea că trebuie să schimb scutecul. Să mă urăsc mai rău cu mama lor, să ne ascundem unul de altul în bucătărie sau baie, să ne aşezăm cu scârbă în pat seara, alături, înjurând în gând, fiecare mai cu poftă decât celălalt că am mai permis să treacă o încă zi în Infern. Să mă uit la copii cu indiferenţă, pe măsură ce cresc, să mă recunosc în păcatele şi greşelile lor şi să-i urăsc şi mai mult că fac umbră pământului cu ignoranţa lor. Sau să mă bucur că nu sunt singurul păcătos sub soare. Să divorţez într-un final, murdar de sărac, sărac de murdar, doar ca să scap de grija copiilor şi tot eu să mă procopsesc cu ei. Nevasta să-mi râdă în nas din pozele colorate din vacanţele exotice, trimise copiilor şi semnate cu „Love, Mama”, mai bronzată şi mai frumoasă decât a fost vreodată alături de mine. Să fiu mai cocoşat şi mai urâcios, să fac bobiţe din gumă deja mestecată şi să le pun pe pervaz, să se înnece porumbeii, să arunc cu pietre în lac încercând să nimeresc răţuşte, să calc pisicile pe coadă doar ca să le văd cum se zburlesc. Să mănânc doar pâine cu ceai că altceva nu suportă stomacul. Copiii să-mi plece când le spun, cu lacrimi în ochi, că am ulcer. Să dau vina pe ei. Să mi se facă dor de ei. Să mi se facă dor de nevastă. Să dorm cu pozele ei sub pernă. Să nu-mi mai dea pensie. Să mor sărac cu pantalonii pişaţi. Să nu îmi viziteze nimeni vreodată crucea din cimitir.

 Cui să spun că nimic din ce fac nu-mi ajunge?

Tabloul [Tânjesc]

Tânjesc după un loc sub soare. Tânjesc după un covor de iarbă verde şi moale, să smulg cu dinţii firele din pământ şi să le dumicăţesc cu capul dat mult pe spate. Tânjesc după un leagăn de vreascuri şi un trup de copil schilod. Să fiu uşor ca un fulg şi să mă julesc la genunchi. Să dau cu scuipat pe răni şi să mă ridic la loc şi să joc fotbal până se-nserează şi îmi clănţăne dinţii de frig. Să mă întorc în casă transpirat şi jegos şi să o iau pe bunica în braţe. Să ne aşezăm la masă şi să frângem o pâine aburindă şi să mâncăm cu poftă miezul cald, de cocă crudă. Un suflet de poet într-un trup de inginer.

Tânjesc după femei frumoase şi cărnoase cu pielea fină. Le vreau cu părul lung şi încâlcit şi umbră de puf deasupra buzei de sus. Nemachiate, neparfumate. Cu părul ud, cu miros de ploaie, cu pistrui şi gropiţe. Cu cearcăne şi glas grav. Cu ţigara lungă între degete, cu scrumul adunat la picoare, pe covor. Tânjesc după femei reale.

Şi nu pentru plăcerile trupeşti, că nu le înţeleg. Nu înţeleg broboanele de transpiraţie ce curg şiroaie pe tâmple şi cad cu un sfârâit prelung pe celălat trup aprins. Nu înţeleg privirile ascunse de după act şi trasul de cearşaf, ca să-ţi acoperi ruşinea. De parcă adineauri n-ai fost gol ca Adam. Mă strâng în poziţie de fetus, mă strâng ca o smochină şi bag capul în pernă. Îmi vine să ţip şi să mă arunc pe geam.

Vreau să le strâng carnea, să mi le-nfăşor de trup, să le protejez şi să mă protejeze. Să rămânem reali, o carne împletită.