O fată frumoasă

Nu mai simt nimic. Tot rulez în capul meu scenarii în care mor eu, sau alți oameni pe care îi iubesc mult. Când eu sunt aia moartă, sunt cel puțin superbă. Vreau să spun că nu arăt ca morții ceilalți, toți ceilalți, ca și cum ar fi făcuți dintr-o ceară din aia de super proastă calitate și le curge așa pielea. Nu nu. Pielea mea de moartă e atât de albă de-ți vine să plângi de invidie, nu neapărat pentru că am murit sau ceva, dar și asta e destul de trist. Plângi că e curată și albă ca în reclame și tu știi că e mega vrăjeală tot ce e în reclame și nu există piele perfectă, cum e a mea de moartă adică, doar dacă o modifici într-un program.

Și mă mai gândesc că încep să-și pună cumva întrebarea: dacă vreau piele așa perfectă ar trebui să mor sau cum? Pentru că toată lumea știe că atunci când moare cineva, ți se blochează creierul puțin, dar doar puțin pentru câteva secunde și apoi începi să te gândești la tot felul de rahaturi gen cum ar fi să se ridice ăsta și să mă sperii super rău gen, sau nici măcar nu te mai gândești la el, ci la chestii gen ce mănânc la prânz, sau cum îmi scot acum chiloții din cur dacă toată lumea se uită la curul meu.

Și mai e cealaltă chestie. Dar la aia mă gândesc doar puțin pentru că am superstiția aia nasoală că dacă gândesc ceva super mult sau o spun cu voce tare se-ntâmplă și când se întâmplă mă frustrez nasol și cad într-o stare din aia de autist cred, dar nu vreau să fiu nesimțită să zic că ei gândesc așa neapărat, dar așa pare că gândesc: gen, dacă nu gândeam așa mult poate nu se întâmpla sau nu murea sau în fine înțelegi tu.

Da, știu, e cel puțin bolnav, dar nu vreau să mă las surprinsă de nimic, pentru că reacționez super rău când se întâmplă ceva nasol la care nu mă așteptam deloc.

Am un obicei prost de a-mi planifica tot și mă panichez când apare ceva la care nu mă așteptam deloc deloc.

În fine, chestia e în felul următor: eram în metrou și citeam dintr-o carte din-asta subțire, care nu-ți stresează creierul prea mult și poți să o citești fără să te gândești prea mult, ca și cum te-ai uita pe niște imagini. Și tipul ăsta înalt se uită la mine, super insistent și mă mega stresează chestia asta pentru că nu știu la ce să mă aștept. Și se uită la mine și eu bineînțeles că mă pierd și mă înroșesc, chiar dacă nu e gen super drăguț să mori acolo lângă el dar e super înalt și oricum se uită la mine non-stop. Și-atunci pierd rândul și trec de pe o pagină pe alta, nu mai știu exact despre ce citeam și dacă și-a dat seama sigur zice că-s super prostuță și că citesc dezorganizat și bineînțeles că nu mai e mult și o să caute pe alta la care să se uite, care citește mult mai organizat.

Trebuie să cobor și închid cartea și mă tot uit în spate să văd dacă o să coboare și el gen, nu neapărat pentru că trebuie să coboare, dar pentru că vrea să meargă după mine sau ceva. Nu zic acum că aș vrea să fie un super obsedat din ăla ciudat, dar ar fi super drăguț să vină după mine doar pentru că sunt drăguță. Și nu zic numai eu chestia asta, toată lumea zice că sunt super frumoasă și chestii.

Când urc scările mă uit din nou în spate, atât de lung încât era să mă împiedic de o scară și ar fi fost super nasol să cad, mai ales că eram în fustă și am făcut chestia asta când eram mai mică, fix cu picioarele în sus și na, super aiurea moment să porți tanga și să cazi cu picioarele în sus.

În fine, nu e în spatele meu, poate a ieșit pe altă parte sau ceva, pentru că eu citesc dezorganizat și nu mă bag în seamă și sunt super cu nasul pe sus așa, pentru că așa am auzit că trebuie să facă fetele frumoase , mă rog.

Îmi pun geanta pe-o bancă. Trebuie să pun cartea . Și cartela. De metrou. Și mă uit în spate. Și-l văd. Și respir foarte. Foarte. Repede.

”Știi, ești atât de frumoasă, că uit să gândesc.”

Și nu mai simt nimic. Și nici nu mai gândesc.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *