F(l)eblețea

Mă așez lângă taica iară. „Du-te repede prin sat. Bate din poartă în poartă pân-or veni să-ţi dea drumu. Să letre câinii, să letre şi gâinele, tu bate în poartă până ce ţi-or răspunde. Şi zile aşa: O zis Nelu să vii la el. Vra să-şi petreacă ultima noapte pe pământ cu dumnata. Înţelegi? Şi-or să vină, uită-te bine la mine.  Mai cu un ochi vânăt, mai cu un copil prins de ţâţă, înţelegi? Dar o să vină. Hai, fuguţa.”

Nu cred că mai înţelege careva. Nu-mi zice niciun fi-miu, nici nepotu, cum se mai practica pă la alte case. Pentru iel, sunt mai mult de-atâta. Şi cuvântul nu-l ştiu dacă-l ştie multă lume. Io cred că suntem puţini. Da-n fine prea mă pierd acilea fără rost. Îl zic şi gata: febleţea.

Nu cred că mai înţelege nimenea că nici lui fi-su ăla bun, nu zic bun c-aş fi io prost. Sau rău. Zic bun că era ăl din acte, cu numele plin şi frumos ca el lui, de zbârnâiau seara la poartă toati babile că l-au văzut iar că se ţine de gard în lenjerie gălbejită. Nu-i păsa şi nici nu contează ceasta prea mult, că toată lumea ştie că le sticleau ochii şi lor, nu e de mirare, bărbat frumos a fost până a orbit de-un ochi săracul. Aşa, deci zic că nici lu ăla bun nu-i zicea „febleţea mea”. Doară mie. Şi era cel mai mult asta, că el nu zicea te iubesc acolo şi-ncoace. Dacă erai febleţea, însemna atuncea că te şi iubeşte. Şi de când mă ştiu pe mine, numa mie mi-a zis.

Mă lupt cu lăcrămile, că ştiu sigur că m-ar trage două scatoalce pe după ceafă, să mi se lipească bine, de m-ar vedea. Şi mă caut prin buzunarile cârpite, de ceva tutun, măcar un smoc acolo, să-l rulez în hârtia ceasta de la gumă. Să scot rotocoale groase şi ntunecate, cercuri, cercuri cu gâtul drept, cum ma-nvăţat el cân eram de dat de şcoală.

Mai serios eşti dacă scoţi ţigara, decât că scoţi cartea. Şi nu dau vina pe el că nu ştiu nici acum a citi sau scrie, că m-anvăţat cum o ştiut mai bine. Şi când striga prin sat că e deştept flebeţea şi nvăţătorul îl mustra că nu mă dă la şcoală, mai frigea una şi pe fundul meu de copilu-titirezu, deja julit şi călit, tot aşa tare, ca să se lipeascî bine pe piele: tot aşa dăştept ai rămas şi de când am plecat, ha?

Dar eu sunt febleţea şi o zicea sus şi tare, tot aşa tare, să se lipească bine pe pilea baligii celea de inimă a mea. Na să plâng şi io acuma oleacă să mă descarc. E întuneric şi nu vede nimenea.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *