Copil crescut la ţară- Colecţie

Am o relaţie specială cu Ăl de Sus. Mă întorc la el după fiecare păcat şi plec capul. Nu mă pun cu genunchii pe lâna împletită din biserică şi nu plec capul sub sutană. Plec capul pe câmp, unde sunt numai eu şi Dumnezeu. Dacă e păcatul mare mă întind pe iarbă cât sunt de lung şi îmi presar firele de iarbă pe piept. Apoi pământ. Să nu uit vreodată cât de greu apasă ţărâna pe piept. Mă obişnuiesc din timp că nu ştii când te loveşte în cap şi te-ai dus fără colaci în traistă sau bănuţi în buzunar.

Suntem atât de mulţi în casă că nu poţi să te ascunzi prin colţuri şi să plângi. Te ia de cot d’alde mă’ta şi te pune să mături, că ăl’ de vizavi s-a trezit acu o oră şi a măturat înaintea ta. Faci de ruşine casa. Te speli pe faţa şi-ţi muşti limba, până simţi un firişor care te gâdilă la colţul gurii. Atunci ştii că trebuie să te potoleşti că spoieşti la gură de sânge. Dacă te pune păcatul să comentezi, te ia ca pe soră-ta de păr şi-ţi zice: „Ai scuipat la limbă, ha? Da’ cine te-a făcut pe tine ţiitoru casăi, ha?”  Şi vă-nfigeţi toţi în mâna lu tac-tu, s-o aliberaţi pe soră-ta aia mică, până nu turbează nebunu şi începe a ţipa şi mai rău. Aia mică scânceşte ca un pui de câine călcat pe coadă, mă’ta mormăie în barbă şi-şi caută de lucru prin grădină, tu te pui la masă cu tac’tu şi beţi o pălincă îndoită, că e până în prânz: „Hai noroc tată! Ca tine ajung, o ştiu, da în nevastă-mea n-o să dau, mă jur.”  Da’ tu astea nu le zici cu voce tare, ci în mintea ta, că altfel îţi frige una peste cap şi te pui şi tu pe scâncit. Nu poţi să zici şi tu o vorbă rea, să verşi necazul, decât în gândul tău.

Aşa că vii iar pe câmp, când e inorat afară şi nu se iubeşte nimeni prin grâu şi-i dai cu plâns şi lăcrămi amare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *