Category Archives: Uncategorized

Luceafărul

“Ce se întâmplă când nu mai simți nimic? Toată viața te joci cu mingea asta și-ți dai pase, ba încercând să iei doar un piiiic mai mult din ce ai nevoie ca să ajungi unde crezi tu că trebuie, ba ciupindu-te ca disperatul pe sub o masă, încercând să simți un fel de durere dintr-asta metaforică care crezi tu că o să lase mai mult decât o pată roșcată. Și-apoi un scenariu fantasmagoric în care te cerți cu un șofer chel că refuză puuuur și simplu. Să te calce cu mașina pentru că se grăbește. La o înmormântare sau ceva mai festiv. Dar vezi tu, te-ai jucat doar un piiic cam des și începe cumva să”

Alo! Alooooo! Tu nu vezi cumva că încerc să desfășor un monolog foarte complex în mintea mea?! Și ce dumnezeului e duhoarea asta care îți mută nasul doar cu 0,3-0,5 cm mai în stânga cât să se vadă că te strâmbi?

O doamne, o doamne.

Pun pauză la monolog. Suntem aproape de Romană și în fața mea, cineva a început Luceafărul. Sunt singurele două strofe pe care am reușit să le învăț, îmi pare rău, orice-profesoară-de-română-din-țară, așa că le recunosc oarecum. Lungesc gâtul, nu prea mult totuși, suficient încât să las impresia că am și altceva de făcut, cum ar fi acest lung monolog pe care o să-l scriu undeva, cândva, dar toată lumea stă cu spatele și nu pot să văd absolut-dar-absolut nimic. Și el continuă. Și continuă. Cu voce egală. Fără sentiment. Cătălina e doar o enoriașă fără simț de răspundere. Face pauze doar pentru „vă rog, doamnă”, ”poftiți, vă rog”, ”mulțumesc”, ”sigur, îmi cer scuze” când cineva îi întinde un leu sau vrea să-și facă loc să coboare. Dar mai începe o strofă și apoi încă una și le spune tot ca pe o slujbă, are vocație de preot ratat. Se face loc pentru câteva secunde și îi văd picioarele. Tălpile. Degetele. Freamătă. Goale. Negre. Nu, nu e țigan, sau poate e, sau poate e doar murdar, nu, nu e relevant. E în picioarele goale, în metrou și e al naibii de frig. Da, sigur, de la el vine și mirosul dar cine dumnezeului mai poate să se concentreze când vede niște degete osoase osoase cum bat darabana pe podeaua cu sclipici din metrou? Undeva între a-mi da peste mână cu cealaltă mână pentru că am vrut să-l înregistrez cu telefonul și a croșeta un alt scenariu, în care cineva îl așteaptă totuși într-un vagon sau pe un peron cu ghete calde , a anunțat. „Doamnelor și domnilor, acesta a fost Luceafărul, de Mihai Eminescu. Are 92 de strofe. Mulțumesc”.

Cobor, urc pe rulante, ziua a fost suficient de lungă.

Unde-am rămas?

„Ce se întâmplă când nu mai simți nimic?

Simți totuși. E unul în tălpile goale care miroase de-ți mută nasul. E în metrou lângă tine și recită din Luceafărul.

„Ce se întâmplă când nu mai simți nimic?

Simți totuși. E unul în tălpile goale care miroase de-ți mută nasul.

„Ce se întâmplă când nu mai simți nimic?

Simți totuși.

Te mai simți singur?

Praf de pușcă

El: -Îți place mirosul de praf de pușcă?

Ea: -Nu-l cunosc. La mine în oraș oamenii se omoară cu cuțitul.

El: -E un miros înnecăcios, îl simți amar când ți se lipește de gât. Te usură ochii, dar nu poți să-i ții închiși. Te face să vrei să vezi sângele. Să vezi pe unde se scurge și dacă e mai negru de la praful de pușcă. Dar e doar în capul tău, pentru că nu așa miroase. Așa îl miroși tu, pentru că știi ce se întâmplă dup-aia.

Ea -Vrei să mă omori?

El: -Nu, n-aș îndrăzni.

Ea -Nu ai cum.

O să mor bătrână, călare peste soțul meu, într-un parc, sub un copac, după ce ne-am plictisit să plimbăm câinii. O să am mai mulți ani decât îmi aduc aminte și pentru că așa e bine, el o să fie încă și mai bătrân. O să ne privească toți jogger-ii, toți nature-lover-ii, toate bonele plictisite, toți semințarii buboși. El o să-și petreacă în jurul mâinii coada mea împletită și o să tragă. Mai tare, și mai tare până când face poc.

El: -Ce face poc?!

-Gâtul meu. Știi, oasele sunt fragile la vârsta aia. O să ne dezlipească trecătorii și o să-mi bage gâtul într-un colier uriaș de gips. O să fie prea târziu totuși și eu oricum mă voi fi plictisit de încercările lor de a mă salva. O să las în scris, cu doi ani înainte, ultima dorință:  să fiu băgată în pământ goală, fără sicriu. O ultimă dorință a unei babe scârboase. Perverse. Nebune. De durere sau lipsă de ocupație, e la alegerea lui, va muri și soțul. Un ultim omagiu adus unei babe scârboase. Perverse. Nebune.

El: -Cum rămâne cu copiii?

Ea -Le las în testament secretul fericirii absolute. Și o vilă pe treișpe septembrie.

El: -Zău? Și care e secretul fericirii absolute?

Ea -Nu-l știu încă, îl aflu peste 35 de ani.

El: -Uau. Deci tu îl aflii la 55 și ei de pe la….10 ani?

Ea -20.

El: -Aha.

Ea -Mai bine mai târziu decât niciodată.

El: -Nu , nu asta era. Pari foarte generoasă. Le oferi 35 de ani în plus de fericire absolută.

Ea -Ce pot să spun. Mi-am iubit mult nepoții.

El: -Vrei să vii la mine?

Ea -De ce?

El: -Să ne uităm la un film.

Ea -Nu.

El: -Cum adică?

Ea -Adică nu.

El: -Sincer, credeam că o să facem sex.

Ea -Interesant. De ce oare, totuși?! Nu ți-am dat nici un semn că aș fi interesată de ceea ce spui măcar. Ești banal și cel puțin siropos, întors pe dos.

El: -…

Ea -În regulă. Poți să te dezbraci.

El: -Foarte amuzant.

Ea -Nu, serios. Dacă mai discutăm mult despre asta, o să mă plictisesc.

El: -Nu ai CUM să faci sex aici.

Ea -Ba da și e chiar simplu. Aștepți să îți explic?

El: -Nu la asta mă refer… Sunt prea mulți oameni care mișună pe aici. Se plimbă, se aud vocile și acum. Uite, ascultă… Auzi? Zumzet. Zumzet de oameni adică.

Ea -Ai început să transpiri. Calmează-te, te rog. Ascultă, facem sex sau nu?

El: -Nu avem voie aici.. Dacă ne prinde cineva? La o adică poți să-ți iei și amendă.. sau mai rău… să ajungi la secție. Adică sigur ajungi, mai ales că sunt și copii pe-aici, că doar e parc. Pot să te bage la închisoare pentru…pentru.. ex-exh-hibiționism, abuz de minori chiar. Și mai sunt și oameni în vârstă.. Nu cred că sunt chiar așa deschiși cum ziceai tu, cu cozi împletite și…și gât rupt. Înțelegi?

Ea -Ai nevoie de permisiunea cuiva? Heeeei! Hei! Aloooo! Da, tu! Auzi, pot să fac sex cu băiatul ăsta? Da, aici, da. Ok, mulțumesc.

El: -Nu ești din lumea asta.

Ea -Nu, ți-am mai spus. La mine în casă, oamenii se omoară cu cuțitul.

Profu`

Următoarele pasaje sunt extrase dintr-un jurnal de profesor care se vrea poet, de poet care se vrea filosof, de filosof care se vrea profesor. Un jurnal prăfuit, de provincie, scuipat cu votcă ieftină și îngălbenit de fum.

Z1

Aș vrea să știu ce vor oamenii de la mine. Aș vrea să fiu măcar după ce mor celebru și aș vrea să am pe cine să-nvăț istorie. Aș vrea să pot să răspund cu sarcasm elevilor mei proști și ei chiar să înțeleagă. Aș vrea să plec trântind ușa și să trăiesc din ce scriu. Aș vrea să știu ce vor toți oamenii ăștia de la mine.

Z24

Le-am adus un volum de poezii azi. Primul pe care l-am publicat. Nu știu cum să le zic să-l cumpere. Nu , nu e ca și cum am pretenția că or să-nțeleagă ceva din el sau că o să le lumineze viața, după cum mie mi-au întunecat-o cuvintele după ce s-au prăbușit pe hârtie… Nu. Vreau să văd bani cum curg din degetele grase, banii pe care-i iau de la părinți cu degete și mai grase, ca să-i dea pe țigări și cafele, cola, kfc și dezosate de porc mistreț. Și-apoi ei mint că sunt cuminți și cer bani și de ciocolată, pentru degetele lor grăsuțe. Ia mami, ia bani pentru ciocolățică. Vreau banii lor pentru că îi merit și scriu frumos.

L-au dat prin clasă, le-am spus că am mai multe la mine, dacă vor. Am auzit șușoteli. Nu, nu măgarilor, nu „pun la notă” dacă-l cumpărați.  Apoi au început să-și dea coate și să se spargă de râs; au văzut ceva legat de sex. Recuperez volumul și-l bag în servietă. Mama măsii.

 

Z35

Profesora perpetuum virginae:

-Știi, am auzit de la câțiva copii că te-au văzut în Vamă. Și nu ți-o zic cu răutate sau ceva, nu, Doamne ferește, suntem colegi și știi că te respect mult și știu că și tu pe mine, adică și tu mă respecți pe mine și îmi place că iubești istoria și pentru tine orice bătălioară mică a schimbat cursul istoriei și nimic nu ar mai fi fost așa cum e astăzi dacă sabia… în fine, înțelegi unde bat… Nu? Nu?! Serios? Credeam că totul e clar deja, adică e destul de explicit. Mă rog, în regulă…ideea e că te-au văzut copiii. Și nu, nu erai prea bine, adică au zis ceva ce pantaloni rupți și ceva știi tu, murdar pe tricoul tău și un miros neplăcut ce plutea pe lângă tine și mai ales faptul că zăceai inconștient pe trotuar pe strada principală, e… e cam neplăcut, se uită la tine altfel.. crezi că ei nu înțeleg, dar de fapt înțeleg și înțeleg chiar foarte bine… Știi, ei sunt acești mici adulți, pui de adulți și cresc, cresc mari, de fapt noi îi creștem…

Eu, făcând un gest cu mâna „am înțeles”

Profesora perpetuum virginae:

-Nu e cazul să te necăjești, serios. Până la urmă, era și ziua ta liberă și ai tot dreptul să ți-o petreci cum vrei, și în șanț dacă e cazul! Orice ar fi, pot și vreau să te susțin dacă problemuța asta ajunge și pe la alți colegi de-ai noștri. Poți conta pe mine! Da…totuși…evită subiectul ăsta dacă simți că s-ar ivi cumva în vreo discuție, poate puțin insinuat sau nu. În fine.

Eu, făcând un gest cu mâna „am înțeles”

Profesora perpetuum virginae:

O, Doamne, două minute. Două minute din oră! Am fugit! 60 de minute nu ajung niciodată, nu crezi?!

Z40

Nu mai are sens. Se uită ca VITELE! Văd golul din ochii lor. Prostia imperturbabilă. Dinainte să deschidă gura, îmi dau seama că vor fi alese pentru alcătuirea propoziției, aleatoriu, 5 cuvinte din vocabul lor limitat de 200, fără interjecții și onomatopee, desigur. Am simțit cum mi se zbat violent degetele de la mâna stângă și a trebuit să o potolesc cu cea dreaptă și cu un gât de apă. Un prost, un oricare a-nceput să vorbească, „să spună lecția”. Mi-a venit să-l pocnesc, să sparg tabla cu capul lui, gol dealtfel. Zicea două vorbe, povestea de ce mai mănâncă el și cum se scarpină la ouă, ca să zic așa și apoi îl pufnea râsul. Și din nou, și din nou. Până ce l-am oprit și l-am notat cu 6. Peste 2 ore aflu că părinții m-au solicitat pentru o „ședință de bună înțelegere”. Prostia mă deprimă, prostia e mai bătrână decât omenirea însăși.

Z55

E atât de frumoasă. Are părul lung și prins în coc cu 3 creioane colorate. Pe fața ei pic de fard și rochiile ei, toate, trec de genunchi. Nu poartă niciodată pantaloni și, dacă îndrăznesc să spun, cred că lenjeria o incomodează de-a dreptul. Nu mă simt ca un moș pervers când deschid geamul, să văd sfârcurile mici cât vârful creioanelor ei încearcând să strâpungă inul rochițelor.  Nu mă simt în niciun fel și nu vreau s-o rumeg prea mult. Problema adică. N-are sens. Îmi place mult de ea și îmi place mirosul ei de bumbac și fum. Când mă prinde la fumat, în pauze, întotdeauna mă întreabă câte ceva, de cele mai multe ori, e legat istorie. Mai zice câteodată de Olimpiadă. Nu prea cred că e cu adevărat interesată, dar e de înțeles cumva… trebuie să aibă un motiv pentru care să vorbească cu proful cel schilod și cam urât. Când trec colegii ei pe lângă noi, să audă ceva firesc. Nu-mi dau seama dacă e vreunul care face mișto de situația asta…Cred oricum că e atât de deșteaptă încât le-a spus și lor treaba cu Olimpiada.

Vino mai aproape, să-mi umplu nările de bumbac.

 

Z56

Aș chema-o la cafea, poate după ore, sau cândva devreme. Aș vrea să o iau pe sus și să fug cu ea. Să-i citesc toate poeziile mele și ea să mă mai ajute cu rimele. Să ne plimbăm prin parc și să ne trântim pe iarbă, păziți de rochiile ei de in.

Nu, dragi elevi proși, nu, azi nu învățăm despre nimic. Program de voie, da, da, aveți nuștiuce test, puteți să învățați. Inul e străveziu azi.

 

Z57

Curva! Curva curva curva! Și proasta! Și-a găsit perechea în băiatul „7 cuvinte și 2 interjecții”. Sigur o face să se simtă specială. O să-i agațe rochița în primul copca din Herăstrău în care va reuși s-o proptească. Adio inocență, adio gură proaspătă!

Aș vrea s-o prind și s-o lovesc, s-o cert, să-i spun: Dragă, tu nu vezi că ți s-au îngrășat degetele?!

 

Z1

Cândva, știam doar interjecții.

Acum știu și cuvinte. Scurte, lungi, murdare, pieptănate, periate, focoase și spinoase.

Acum știu și cuvinte și sunt mult, mult mai trist.

 

În loc de încheiere, scurt anunț siropos dintr-o gazetă fictivă cu personaje fictive, din provincie (și gazeta și personajele):

Profesora perpetuum virginae și Profesorum tristum nu au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, dar s-au tolerat până la sfârșitul răbdării cuvintelor și au comunicat prin semne până la moarte. Interjecțiile s-au sinucis!

 

Cald

Am un vis care se tot repetă.

Pare foarte real și mă bagă în boală de fiecare dată când mă văd acolo. Fac o baie de mulțime și ies aburi din gurile lăbărțate. Încep să cânt, nu, urlu de-a dreptul și am un pahar în mână. Cum se sparge, cum îl scap vreau să spun, mi se aduce altul. Îmi plac băieții care au grijă de mine. Am o țigară care nu se stinge niciodată și îmi fumegă între degete. Se întrepătrund culori și guri în jurul meu și fetele se freacă de boxe. E cald-cald, îmi curge transpirație pe ceafa goală și mă gâdilă când se evaporă. Hai cu mine, hai să te duc undeva frumos, vrei să te apleci puțin, ți se văd sfârcurile, saliva ta are gust de mare, vreau să te sărut, îmi plac sânii tăi, te superi dacă îmi scuipi în pahar, vreau sa te am, hai hai hai. Se culcă lumina de tot pentru 3 secunde, dar e suficient și atat. Cum deschid ochii, un el are mai mult decât vorbe pregătite pentru mine. Mă împinge pe un perete transpirat și îmi acoperă gura. Nu aș fi țipat oricum.

Nu-i văd fața, deși nu cred că ar face o diferență. Din când în când îmi suflă ceva în ureche și mă jur că nu înțeleg ce zice. Zâmbesc frumos, ochii îmi alunecă în gol și trag din țigară. Nu mai înțeleg nici muzica, simt doar un ecou și un bâzâit prelung, în piept. Mi se taie respirația și mă zbat, deși nu aș vrea să plec. Am mâinile calde, frig și sunt sugrumată de încheieturi. E gălăgie și bărbați de toate culorile se agață de mine. El mă apără, îi lovește cu piciorul, ca pe câini.

Muzica se aude mai clar, îmi dau seama că e melodia mea. Fredonez și simt cum mi se topește carnea în jurul încheieturilor. Închid ochii, doar o clipă. „–Hei! Sunt aici.” Saliva lui cu gust de vin și lămâie, mâini goale pe tâmple, o palmă peste fund. Îl știu pe băiatul ăsta, câteodată cred că mai și există.

Tresar și înghit în sec. Nu e el. Nici de data asta. E doar un altul cu pielea caldă. Doarme lângă mine, îmi sărută coapsele, e blând.

Vara nu am nevoie de așternuturi.

Taie sunetul

Dacă am noroc. E una și mai nașpa. Țipă ce țipă și apoi plânge.

Rămân prost. Am impresia că am pierdut ceva. Păi cum vine asta frate?! Nu eu ar trebui să plâng? Că doar la mine s-a țipat. Nu înțeleg logica. Nu e ca și cum zic eu ceva în timp ce țipi, ca să zic că te superi și de-aia dai drumul la robinet. Refac în capul meu tot ce s-a întâmplat. Nu am fost atent la ce-a zis, dar pot să intuiesc. Deci așa, am venit, de ce sunt obosit, da nu mai ieșim și noi pe nicăieri, da când plecăm noi doi la X sau Y. O chestie de genul ăsta și apoi începe să țipe din ce în ce mai tare. Vine doamna Lari să vadă dacă suntem bine. Răspund eu la ușă că domnișoara țipă și nu poate să facă două lucruri de-odată, scap de babă, mâ întorc, mai țipă nu-știu-ce și apoi plânge.

Nu pot să înțeleg. Dar e ok. Pot să mă distrez cam din orice. Și când se întâmplă fazele d-astea, tai sunetul.

Văd vena de pe frunte cum pulsează și roșul din obraji cum coboară spre gât. Nu mai clipește; ochii sunt larg deschiși și vinișoarele au dat atac la iris. Mâinile se-nvârt, ca la înnot, înainte și în apoi. Împinge capul înainte, ca o gâină, când punctează un argument sau când adaugă ceva. Citesc pe buze: ”și aia faci, și aia, nesimțitule, porcule”. Ochii obosesc din când în când și din toate clipirilede care-a uitat, se face de-unul puternic, închide ochii și încrețiturile din colțul lor se înmulțesc. Ridică sprâncenele când deschide ochii, e efortul mare, s-a uscat corneea. Își duce mâinile la cap, se prăbușește pe-un scaun și scoate un fel de răget, i se vede și omulețul. Se uită la mine și îi tremură buza de jos. Lacrimile încep să curgă și trântește capul pe masă. Plânge cu sughițuri.

Fug sau nu fug?

O fată frumoasă

Nu mai simt nimic. Tot rulez în capul meu scenarii în care mor eu, sau alți oameni pe care îi iubesc mult. Când eu sunt aia moartă, sunt cel puțin superbă. Vreau să spun că nu arăt ca morții ceilalți, toți ceilalți, ca și cum ar fi făcuți dintr-o ceară din aia de super proastă calitate și le curge așa pielea. Nu nu. Pielea mea de moartă e atât de albă de-ți vine să plângi de invidie, nu neapărat pentru că am murit sau ceva, dar și asta e destul de trist. Plângi că e curată și albă ca în reclame și tu știi că e mega vrăjeală tot ce e în reclame și nu există piele perfectă, cum e a mea de moartă adică, doar dacă o modifici într-un program.

Și mă mai gândesc că încep să-și pună cumva întrebarea: dacă vreau piele așa perfectă ar trebui să mor sau cum? Pentru că toată lumea știe că atunci când moare cineva, ți se blochează creierul puțin, dar doar puțin pentru câteva secunde și apoi începi să te gândești la tot felul de rahaturi gen cum ar fi să se ridice ăsta și să mă sperii super rău gen, sau nici măcar nu te mai gândești la el, ci la chestii gen ce mănânc la prânz, sau cum îmi scot acum chiloții din cur dacă toată lumea se uită la curul meu.

Și mai e cealaltă chestie. Dar la aia mă gândesc doar puțin pentru că am superstiția aia nasoală că dacă gândesc ceva super mult sau o spun cu voce tare se-ntâmplă și când se întâmplă mă frustrez nasol și cad într-o stare din aia de autist cred, dar nu vreau să fiu nesimțită să zic că ei gândesc așa neapărat, dar așa pare că gândesc: gen, dacă nu gândeam așa mult poate nu se întâmpla sau nu murea sau în fine înțelegi tu.

Da, știu, e cel puțin bolnav, dar nu vreau să mă las surprinsă de nimic, pentru că reacționez super rău când se întâmplă ceva nasol la care nu mă așteptam deloc.

Am un obicei prost de a-mi planifica tot și mă panichez când apare ceva la care nu mă așteptam deloc deloc.

În fine, chestia e în felul următor: eram în metrou și citeam dintr-o carte din-asta subțire, care nu-ți stresează creierul prea mult și poți să o citești fără să te gândești prea mult, ca și cum te-ai uita pe niște imagini. Și tipul ăsta înalt se uită la mine, super insistent și mă mega stresează chestia asta pentru că nu știu la ce să mă aștept. Și se uită la mine și eu bineînțeles că mă pierd și mă înroșesc, chiar dacă nu e gen super drăguț să mori acolo lângă el dar e super înalt și oricum se uită la mine non-stop. Și-atunci pierd rândul și trec de pe o pagină pe alta, nu mai știu exact despre ce citeam și dacă și-a dat seama sigur zice că-s super prostuță și că citesc dezorganizat și bineînțeles că nu mai e mult și o să caute pe alta la care să se uite, care citește mult mai organizat.

Trebuie să cobor și închid cartea și mă tot uit în spate să văd dacă o să coboare și el gen, nu neapărat pentru că trebuie să coboare, dar pentru că vrea să meargă după mine sau ceva. Nu zic acum că aș vrea să fie un super obsedat din ăla ciudat, dar ar fi super drăguț să vină după mine doar pentru că sunt drăguță. Și nu zic numai eu chestia asta, toată lumea zice că sunt super frumoasă și chestii.

Când urc scările mă uit din nou în spate, atât de lung încât era să mă împiedic de o scară și ar fi fost super nasol să cad, mai ales că eram în fustă și am făcut chestia asta când eram mai mică, fix cu picioarele în sus și na, super aiurea moment să porți tanga și să cazi cu picioarele în sus.

În fine, nu e în spatele meu, poate a ieșit pe altă parte sau ceva, pentru că eu citesc dezorganizat și nu mă bag în seamă și sunt super cu nasul pe sus așa, pentru că așa am auzit că trebuie să facă fetele frumoase , mă rog.

Îmi pun geanta pe-o bancă. Trebuie să pun cartea . Și cartela. De metrou. Și mă uit în spate. Și-l văd. Și respir foarte. Foarte. Repede.

”Știi, ești atât de frumoasă, că uit să gândesc.”

Și nu mai simt nimic. Și nici nu mai gândesc.