Category Archives: Primul din serie

Dă-o mai tare

Acum ţipă. Din orice. Dacă-s norocos, scap fără palmă friptă peste ceafă.

Cred că îi place cum sună. Nici nu prea mai știu ce spune, nu sunt chiar așa atent. Doar când țipă câteodată sacadat și încerc să pun totul pe muzică, în capul meu. Știi, cu tobe, când face pauze între cuvinte. Și apoi chestia aia de la sfârșit când i se frânge vocea, un fel de drrrrmm din ăla la chitară, de sfârșit.

Ţipă dimineaţa, că n-am făcut cafea pentru doi. Bun, o rezolvă. Îmi ia cana şi-o bea pe-a mea. Păi atunci de ce-ai mai țipat, dacă tot mi-ai furat cafeaua? De-antrenament sau cum?

Ţipă că sunt prea calm. Da’ ce vrei turbato să ne certăm ca chiorii şi să mai întârzii şi la muncă din cauza ta?

Ţipă că n-avem şi noi un mic dejun romantic. Ce să mai fie romantic, dacă ţipi într-una ca nebuna?

De ce nu faci TU chestiile astea? E undeva scris că trebuie să le fac eu? N-aș contrazice niciodată, dacă-mi dai o sursă. Gen, uite frate, așa scrie în x carte.

Mă rog. Țipă, bun. Pot să mă obișnuiesc cu asta. Partea nasoală e că trebuie să stau lângă ea când face chestia asta și nu prea înțeleg de ce. O aud, oricum, de la pișătoare sau din sufragerie, de ce trebuie să stau lângă ea când țipă?

Aș vrea s-o prind odată de umeri și să-i zic: „Uite, tu oricum vrei să te descarci. De ce nu țipi tu aici, cât vrei și eu mă duc la teve să văd un documentar sau ceva. Sau să dorm. Dar nu uita să mai bei niște apă din când în când, știi, pentru gât zic. Să nu se usuce.”

Nooooooo, nu e chiar așa simplu. Trebuie să stau, să o ascult și eventual să zic ceva. Dar niciodată în timp ce țipă, trebuie să aștept să termine. Dar nici atunci nu pot să zic direct, trebuie să aștept 2-3 secunde, ca să pară cumva că m-am gândit la ce-i spun. Și trebuie să zic ceva calumea, ce vrea ea s-audă , niciodată ce e în capul meu.

La drept vorbind, nici nu o ascult, deci n-am nimic în cap pe tema asta. Și-apoi, nu pot să zic nici că sunt de-acord cu ce-o fi zis acolo, pentru că sigur în ce-a țipat ea mi-a zis și prost sau alt sinonim de vreo 2 ori, cel puțin, și ar însemna că-s io și mai prost dacă zic „da. Așa e”. Și-n plus, nu poți să fii pur și simplu de-acord, chiar dacă vă certați pe-un subiect tâmpit, de genul: nu mai e hârtie la budă și tu zici „da, nu mai e. Am văzut și eu”, că e-un fel de persiflare sau ceva. E paranoia.

Așa că cel mai bine, după alea 2-3 secunde de pauză, când îi ies de tot ochii, de parc-ar vrea să-i bage în ochii mei, știu că ăla e momentul și trebuie să dau replica. ”Să știi că nu îmi place să mă jicnești, chiar deloc. Dar da, și eu am greșit”. Și bam! Gata. Ne ducem la culcare, fiecare în patul lui, slavă Domnului. Și dimineața, fac cafeaua și o luăm de la capăt, cu pâinea și creierul prăjit.

I will always love you

Nu sunt multe lucruri pe care pot să le fac cu corpul meu, dar pentru ea, am zis că aş putea să-nvăţ să dansez pe o melodie romantică, una care-i place ei şi s-o văd mai senină la faţă, sau sărind în sus de bucurie chiar, măcar pentru efortul meu (deşi nu cred că e capabilă de-o-semenea bucurie) să spună:

„Pui, e melodia noastră.”

Mare, mare, mare greşeală.

A început uşor, cu tutoriale pe net, apoi cu repetiţii în sufragerie şi certuri că o calc pe picior. Scumpo, oricum am mai puţine kilograme ca tine, deci nu e chiar aşa mare durerea. Să fim serioşi.

Apoi linkuri cu melodii, când eram la muncă. Dacă nu răspundeam pe chat, le dădea pe mail. Credeam că are ea deja o melodie care-i place, nu să ne hotărâm noi acuma împreună care e melodia ei preferată. Pardon, „melodia noastră”. Ora şi minutul exact la care a trimit + minutele cât durează melodia = „Ai ascultat? Ai ascultat? Ai ascultat?”- pe chat, mail, mesaj pe telefon şi apoi apelul. Nu am unde să mă mai ascund de tine, urâto.

Glumesc, nu e chiar aşa urâtă. Dinţii ei sunt ascuţiţi ca de pisică şi mă muşcă ori de câte ori are ocazia cu un „mmmm” prelung, să-mi bage mie în cap că treaba asta chiar e sexi şi nu dureroasă ca naiba şi complet inutilă. Are părul lung. E cam rar şi când şi-l prinde în coadă la spate, se vede-o dungă de scalp alb prăfos. Are sprâncene groase, mă rog, ea zice bine definite şi câteodată îi miroase gura din senin. Cred că e de la ţigări.

Dar cel mai frumos, avea bunătate în ochi. La început. Apoi s-a mutat pe-un singur ochi, cred că alterna că nu mai avea suficientă bunătate să bage în amândoi. Apoi s-a dus de tot.

Dar mare nedreptate i-aş face dac-aş spune că e urâtă-urâtă. I-am zis odată în glumă, „urâţică”, s-o mai tachinez din când în când, s-o-nvăţ să fie mai glumeaţă, dar ne-am certat, s-a supărat, nu a mai făcut mâncare o săptămână.

Apoi m-am strâmbat în pozele din  vacanţă. Iar ne-am certat, s-a supărat, a zis că nu mai facem sex o săptămână. Haha, oricum n-aveam chef.

Ce bine ne-nţelegem noi doi

Nu ţipa la început. Nu ţipa deloc. Se încrunta destul de des, dar nu ţipa deloc. Şi apoi, cu o voce mieroasă, în timp ce se-aşeza la mine-n poală, nu ştiu de ce, că de-abia puteam eu să stau liniştit pe scaun fără să bâţâi piciorul, îmi spunea: ”Uite cum facem…”.

Sau zâmbea, dădea aprobator din cap şi cu tricoul meu bun! , ăla cu care eu ieşeam pe stradă şi cu care ea dormea, chiar dacă pijamalele ei erau destul de drăguţe, chiar şi alea pufoase cu ursuleţi, se ridica pe vârfuri şi întindea mâna după nu-ştiu-ce-pahar din dulap.

Şi stătea acolo. Stătea acolo câteva secunde, cu mâna pe pahar şi apoi întorcea capul uşor peste umăr. Arăta ridicol. Chiloţii-intraseră de tot în fund când s-a ridicat şi muşchii încordaţi şi statul pe vârfuri îi făceau carnea să tremure de la efort. Zâmbetul ei, sau mă rog, zâmbetul din capul ei era seducător, i se vedea fundul cam plat şi o sprânceană ridicată într-atât de sus de zici că voia s-o pitească sub breton.

Aş mai fi lăsat-o să se chinuie aşa, aşteptând un semn de la mine. Ca-n filmele care-i plac ei teribil, se aştepta s-o iau pe sus şi s-o trântesc pe patul nostru din dormitor. Poate şi pe masa din bucătărie, chiar dacă eu n-am forţă s-o ridic, dar e fantezia ei aşa că s-o lăsăm aşa.

Îi plac atât de mult filmele-asta siropoase, încât când ne mai pupăm, mă opreşte şi-mi spune: Uite melodia asta ar merge acum. Şi-i dă play pe youtube. O pregătise deja nebuna. Odată, când ne-am certat, i-am pus o melodie din desene animate, una dintr-aia care apare la poante. Să vezi atunci scandal şi mai mare. A început şi să plângă, că eu n-o respect. În fine.

Voia  să mă vadă cu topit, cu firul de salivă în colţul gurii, cum e scobitoarea la şmecheri. Îţi acord această victorie scumpo, zâmbesc în colţul gurii, şmechereşte, am văzut schema asta într-un film de-al tău, şi mergând cu spatele, cu paşi mărunţi că sunt firav, ies din cameră.

La mare, de 1 mai

Am fost şi noi tineri odată. Mă rog, ea a fost tânără, eu m-am născut bătrân şi-aşa am şi rămas, cu o supărătoare durere de spate şi o preferinţă absurdă pentru compot la mic dejun. Ne-am cunoscut la mare, de 1 mai, acum 3 ani şi jumătate. Era prima oară când prietenii m-au convins să mă dezlipesc de frumosul meu Bucureşti, sub pretextul că aerul curat de la mare o să-mi facă bine la astm. A, da. Aveam şi prieteni pe atunci.

Scopul suprem al băieţilor mei era să-mi găsesc măcar o gagică, măcar pentru o noapte. De fapt nu. Măcar o gagică pe noapte, sau ceva de genul suna. Nu ştiu cum ne-am abţinut toţi să nu pufnim în râs la o aşa idee. Chiar de-aş fi putut şi corpul meu costeliv şi bolnăvicios ar fi fost prin absurd la modă anul acela, nu asta voiam. Şi ea, din gaşca vecină, fata care dansa în jurul focului şi-mprăştia nisip de colo-colo, de nu mai ştiau ăia adunaţi ca la ospăţ de ce s-o înjure mai întâi. Că le intră nisip în ochi. Că le sâcâie focu şi unu nu s-a gândit să ia patură sau sac pentru cort. Şi dacă se stinge şi focu au pus-o.

Ea, care dansa ca o capră cu tălpile arse, a ştiut atunci că din mine o să facă cel mai frumos prost din viaţa ei.

Şi ne-am găsit la mijloc, mergând unu spre altul cu o senzualitate prefabricată în privirile tulburi de la alcool, şi ne-am încolăcit ca nişte şerpi într-un dans penibil şi ne-au fluierat toţi beţivii. Şi prietenii mei.

Şi încă de-atunci am început să ne minţim.

După ce ne-am consumat de-atâta dans sălbatic, ne-am trântit pe nisip, ca şi cum unicul nostru ţel era să facem în nispi o urmă cât mai adâncă a cururilor noastre, mi-a spus că nu e ca nicio altă fată şi dacă s-ar plictisi fie şi pentru un minut, ar muri. Oricât de aproape eram să-mi iasă combinaţia, m-am uitat cu neîncredere la ea.

Dar ea, scumpa de ea, s-a prins şi ia în mână sticla de votcă ieftină. O ridică şi pentru un moment îngheţ de spaimă c-ar vrea, printr-o oroare inimaginabilă, să beau din ea. Dar nu. Îşi toarnă sănătos pe mână până aproape de cot. Cu un chibrit işi dă foc la mână şi râde ca netoata, isteric, fără prea mult curaj să-mi spună să-l sting, dar cu o disperare în ochi de ţi se făcea milă. Am stins focul cu pătura. Şi atunci, simbolistica relaţiei noastre a fost stabilită: ea urma să facă căcaturi din ce în ce mai mari, cu unicul scop de a-şi demonstra că poate să susţină o afirmaţie care are sens numai şi numai pentru ea, sau pur şi simplu să dea fost la lucruri, iar eu urma să strâng după ea , după fiecare căcat, să o protejez, să fiu întreg la cap, sau pur şi simplu să sting câte un foc din când în când.

Nu era singura care a început cu minciuna. Chiar în timp ce regretam dansul meu stupid de câine în câlduri cu prea stimabila-isterică de lângă mine, mi-a oferit o ţigară şi eu am acceptat, deşi era prima ţigară dintr-o viaţă de astmatic. A fost la multe lucruri „prima mea”. Şi ăsta cred că a fost un scop clar stabilit al ei, până-ntr-atât încât cred că avea pe undeva dosită vreo listă pe care le bifa, că prea le iniţia şi ducea la capăt cu aşa o bruscheţe şi grabă, de ieşeai din toată treaba năuc şi puţin frustrat, iar ea, tot timpul pe grabă, imortalizând momentul cu un aparat foto de buzunar, asta când făceam ceva moral, pe care puteai arăta ulterior la cafea şi trecea mai departe.

Am fumat cam un an de relaţie, doar când îmi oferea ea ţigări, ca să nu mă fac de râs. Atât de rău mi-era şi aşa cu patos tuşeam, încât chiar prost aş fi fost să-mi iau eu singur ţigări. Cred că de-asta îmi şi zicea zgârciob.

Tabloul [Cui să spun.]

Nu am cu cine să vorbesc despre lucrurile astea. Niciun prieten bun şi tăcut, nicio rudă apropiată.

Cui să spun că singura femeie în viaţa mea e tocmai asta cu care stau în casă şi de s-ar trezi mai îmbufnată ca de obicei, mi-ar da un şut în coaste fără să se teamă că-mi iau catrafusele şi plec? E slabă şi urâtă, încruntată peste poate. Miroase a ruşine şi resentiment.

Nu mă mai lasă să-i prind carnea de pe şolduri între degete şi s-o frământ. Ţipă la mine şi spune că e grasă, cu reproş în vocea piţigăiată. E proastă.

“Nu ai sentimente”, spune ea. Cum să n-am, că-mi vine numai să te strâng de gât. Astea nu-s sentimente? M-ar da afară pe uşă fără pic de ezitare dac-ar găsi unul mai bun. Dar nu există unul cu capul mai plecat ca al meu, un bleg, un pribeag, un struţ. Şi EU sunt ăla fără sentimente.

Cui să spun că dimineaţa mi-e frică de moarte? Că simt că îmi suflă în ceafă şi într-o zi o să mă muşte. Mă pândeşte să nu fac vreo mişcare greşită, să nu ies din tipar. Se uită la mine din cafea, cu un hău în loc de ochi şi fum de cadavru pârlit în loc de aburi. Mi-e greaţă de dimineaţă.

Cui să spun că nu vreau copiii? Mi-e teamă să nu iasă ca mine, urâcioşi şi bolnăvicioşi, cu părul rar şi unghii gălbejite. Nu vreau să strâng rahatul după ei, ca după câini, să-mi stea în gât mâncarea că trebuie să schimb scutecul. Să mă urăsc mai rău cu mama lor, să ne ascundem unul de altul în bucătărie sau baie, să ne aşezăm cu scârbă în pat seara, alături, înjurând în gând, fiecare mai cu poftă decât celălalt că am mai permis să treacă o încă zi în Infern. Să mă uit la copii cu indiferenţă, pe măsură ce cresc, să mă recunosc în păcatele şi greşelile lor şi să-i urăsc şi mai mult că fac umbră pământului cu ignoranţa lor. Sau să mă bucur că nu sunt singurul păcătos sub soare. Să divorţez într-un final, murdar de sărac, sărac de murdar, doar ca să scap de grija copiilor şi tot eu să mă procopsesc cu ei. Nevasta să-mi râdă în nas din pozele colorate din vacanţele exotice, trimise copiilor şi semnate cu „Love, Mama”, mai bronzată şi mai frumoasă decât a fost vreodată alături de mine. Să fiu mai cocoşat şi mai urâcios, să fac bobiţe din gumă deja mestecată şi să le pun pe pervaz, să se înnece porumbeii, să arunc cu pietre în lac încercând să nimeresc răţuşte, să calc pisicile pe coadă doar ca să le văd cum se zburlesc. Să mănânc doar pâine cu ceai că altceva nu suportă stomacul. Copiii să-mi plece când le spun, cu lacrimi în ochi, că am ulcer. Să dau vina pe ei. Să mi se facă dor de ei. Să mi se facă dor de nevastă. Să dorm cu pozele ei sub pernă. Să nu-mi mai dea pensie. Să mor sărac cu pantalonii pişaţi. Să nu îmi viziteze nimeni vreodată crucea din cimitir.

 Cui să spun că nimic din ce fac nu-mi ajunge?

Tabloul [Tânjesc]

Tânjesc după un loc sub soare. Tânjesc după un covor de iarbă verde şi moale, să smulg cu dinţii firele din pământ şi să le dumicăţesc cu capul dat mult pe spate. Tânjesc după un leagăn de vreascuri şi un trup de copil schilod. Să fiu uşor ca un fulg şi să mă julesc la genunchi. Să dau cu scuipat pe răni şi să mă ridic la loc şi să joc fotbal până se-nserează şi îmi clănţăne dinţii de frig. Să mă întorc în casă transpirat şi jegos şi să o iau pe bunica în braţe. Să ne aşezăm la masă şi să frângem o pâine aburindă şi să mâncăm cu poftă miezul cald, de cocă crudă. Un suflet de poet într-un trup de inginer.

Tânjesc după femei frumoase şi cărnoase cu pielea fină. Le vreau cu părul lung şi încâlcit şi umbră de puf deasupra buzei de sus. Nemachiate, neparfumate. Cu părul ud, cu miros de ploaie, cu pistrui şi gropiţe. Cu cearcăne şi glas grav. Cu ţigara lungă între degete, cu scrumul adunat la picoare, pe covor. Tânjesc după femei reale.

Şi nu pentru plăcerile trupeşti, că nu le înţeleg. Nu înţeleg broboanele de transpiraţie ce curg şiroaie pe tâmple şi cad cu un sfârâit prelung pe celălat trup aprins. Nu înţeleg privirile ascunse de după act şi trasul de cearşaf, ca să-ţi acoperi ruşinea. De parcă adineauri n-ai fost gol ca Adam. Mă strâng în poziţie de fetus, mă strâng ca o smochină şi bag capul în pernă. Îmi vine să ţip şi să mă arunc pe geam.

Vreau să le strâng carnea, să mi le-nfăşor de trup, să le protejez şi să mă protejeze. Să rămânem reali, o carne împletită.

Primul din serie:Tabloul

Am un tablou pe hol. E ultimul lucru pe care îl observă oamenii când intră la noi în casă, iar atunci când o fac, se sperie. E destul de mare, are o ramă aurită și o hârtie în așa hal de pretențioasă că ai crede că e pictat, de fapt și nu doar o amărâtă de poză.

Lucrurile stau cam așa: sunt două copile în poză: una stă jos, cu o mandolină în mână, are părul acoperit cu o basma neagră și o lacrimă albastră pictată sub ochiul tot albastru fardat, ca de arlechin. Deci are o mandolină în mână și un puf negru la încheietură. Are buzele mari, vopsite în alb și e îmbrăcată ca un băiat, în pantaloni albi și o bluză tot albă cu umerii mari. Sau poate chiar e un băiat. Lângă el, sau ea, ce-o fi de fapt, e Fata, îmbrăcată ca o fată: rochie albă vaporoasă și două impresii mici de sâni care se ivesc pe sub materialul strâmt..

Are 3 trandafiri roz în mână și se utiă în jos, cu dojană, la băiat. El e plictisit. La cum îi sunt mijiți ochii, ai crede că se uită la țâțele ei.

Sunt înfășați într-un fel de blur, sau ce-o fi ăla acolo, ca să crezi că e artistic. În seara asta, îmi trec prelung degetele peste ramă. Vreau să verific dacă blurul nu e cumva de la alcool. E tabloul meu, mi l-am însușit, stau sub el în fiecare seară, ca sub un copac. Așa e când nu ai casă la țară.

Nu e cu nimic diferită seara asta față de oricare alta din săptămână. Poate să-mi meargă rău, poate să-mi meargă mai puțin rău, sau chiar bine dacă e seara când se uită Andreea la telenovelă și îi tace fleanca.

Nu a înțeles la început. S-a speriat și a început să țipe și să mă zgâlțăie violet. A fost cea mai nasoală trezire din câte am avut. I-am explicat că stăteam de două ore deja și am adormit.

Bețiv spurcat, tu-ți nuna mătii, te-ai scurs de perete că n-ai mai putut să te ții pe picioare. Marș la mă-ta.

Cu timpul s-a obișnuit și cred că îi place și ei așa. Stau acolo, tăcut, mai ridic mâna din când în când să simt rama.

Când se face de cină, fluieră și știu că trebuie să mă ridic.

Când se gândește că nu mă urăște chiar așa de mult, îmi pune o pernă pe gresia de sub tablou și mă mângâie pe cap când trece pe hol.

Cred că speră să mă culc acolo în seara asta.