Category Archives: C.o.lecţie

Sfârșitul

Babele au prins deja a plânge și una molfăie cam tare la covrig. Fi-su mare n-a vrut să vină că l-a supărat când l-a zgâriat în treacăt, când era mic, cu un cuțit mai ruginit. Eu și mai multe-am îndurat și știu deja că nici două șipci de gard nu mă lasă hainele ălea de copii ai lui să iau după ce-o muri. Ăla micu, cu gându cel mai rău, zic babel-ăstea pe la colțuri, că deja a vândut casa la unu de prin București. N-am încredere în el nici să-i țină coliva.

Sunt numa eu și el aicea, babele sunt de decor, ca bibelourile cu căluți și popa caută să găsească pomana. Îl prind de mână pe taica și-l pup pe frunte să numai geamă. Îți mulțumesc taică, că ți-ai luat din timp, să stai mai mult pe moarte, să poa să-ți pună toți bănuțul și oful la ureche. Mă strânge tare și mă dau în spate, spăriat.

Şi atunci îl văd că-nvie, înainte să fi murit încă. Se ridică în capul oaselor şi e mai mare decât noi toţi la un loc, mai nalt şi mai frumos şi îi ard ochii într-un negru ciudat (l-am moştenit, pesemne) şi zice:

În fiecare noapte visez cu mirosuri şi gusturi. Liliac. Flori de măr. Zambile şi lalele, cum le ţineam strâns până ce-mi transpirau palmele când mergeam tustrei, eu şi cu fraţii mei, la biserică, de Paşte. Visez gust de măr verde şi simt pe mâini un lemn crud, un băţ mai înalt ca mine, cu care cercam să dau merele jos. Visez căldură molatecă şi apusul la poartă, salutând cu capul înclinat vecinii şi cu unghiile râcâind vopseaua verde de pe bancă. Visez furişatul după casă, strângând între gingiile fără rod, boabe tari de strugure. Visez o blană moale a unui câine credincios. Visez o piele caldă şi un umăr în care îmi îngrop capul. Visez prieteni buni care au murit pe rând, bătrâni şi gârboviţi, cum ne ţinem toţi de mâni şi alergăm desculţi pe uliţă. Ştiu că mă duc. Şi dacă mă iei, Doamne, cu tine, fă-mă rogu-te iar copil! Fă-mă copil! Cu miros de măr verde.

F(l)eblețea

Mă așez lângă taica iară. „Du-te repede prin sat. Bate din poartă în poartă pân-or veni să-ţi dea drumu. Să letre câinii, să letre şi gâinele, tu bate în poartă până ce ţi-or răspunde. Şi zile aşa: O zis Nelu să vii la el. Vra să-şi petreacă ultima noapte pe pământ cu dumnata. Înţelegi? Şi-or să vină, uită-te bine la mine.  Mai cu un ochi vânăt, mai cu un copil prins de ţâţă, înţelegi? Dar o să vină. Hai, fuguţa.”

Nu cred că mai înţelege careva. Nu-mi zice niciun fi-miu, nici nepotu, cum se mai practica pă la alte case. Pentru iel, sunt mai mult de-atâta. Şi cuvântul nu-l ştiu dacă-l ştie multă lume. Io cred că suntem puţini. Da-n fine prea mă pierd acilea fără rost. Îl zic şi gata: febleţea.

Nu cred că mai înţelege nimenea că nici lui fi-su ăla bun, nu zic bun c-aş fi io prost. Sau rău. Zic bun că era ăl din acte, cu numele plin şi frumos ca el lui, de zbârnâiau seara la poartă toati babile că l-au văzut iar că se ţine de gard în lenjerie gălbejită. Nu-i păsa şi nici nu contează ceasta prea mult, că toată lumea ştie că le sticleau ochii şi lor, nu e de mirare, bărbat frumos a fost până a orbit de-un ochi săracul. Aşa, deci zic că nici lu ăla bun nu-i zicea „febleţea mea”. Doară mie. Şi era cel mai mult asta, că el nu zicea te iubesc acolo şi-ncoace. Dacă erai febleţea, însemna atuncea că te şi iubeşte. Şi de când mă ştiu pe mine, numa mie mi-a zis.

Mă lupt cu lăcrămile, că ştiu sigur că m-ar trage două scatoalce pe după ceafă, să mi se lipească bine, de m-ar vedea. Şi mă caut prin buzunarile cârpite, de ceva tutun, măcar un smoc acolo, să-l rulez în hârtia ceasta de la gumă. Să scot rotocoale groase şi ntunecate, cercuri, cercuri cu gâtul drept, cum ma-nvăţat el cân eram de dat de şcoală.

Mai serios eşti dacă scoţi ţigara, decât că scoţi cartea. Şi nu dau vina pe el că nu ştiu nici acum a citi sau scrie, că m-anvăţat cum o ştiut mai bine. Şi când striga prin sat că e deştept flebeţea şi nvăţătorul îl mustra că nu mă dă la şcoală, mai frigea una şi pe fundul meu de copilu-titirezu, deja julit şi călit, tot aşa tare, ca să se lipeascî bine pe piele: tot aşa dăştept ai rămas şi de când am plecat, ha?

Dar eu sunt febleţea şi o zicea sus şi tare, tot aşa tare, să se lipească bine pe pilea baligii celea de inimă a mea. Na să plâng şi io acuma oleacă să mă descarc. E întuneric şi nu vede nimenea.

Femeia mea

Părinte, uite bine la mine. N-am văzut femeie mai frumoasă ca ea în viața mea.Cu părul lung și-nfășurat în jurul capului și ochi sticloși de vițelușă. Să mlădia toată când culegea mărul din copac și, cu degetele lungi, răsucea iar în cosiță, șuvițele căzute grămadă pe frunte.

Am înșelat-o, nu zic nu. Dar nu era seara să nu dorm lângă ea în pat. Și erea așa cu simțire, de parcă știa când mă tăvălisem cu alta-n pat. Și-atuncea eu o luam în brațe ș-auzeam cum scâncea. Se rupea sufletul în mine că făcea ca un copil. De măreață ce erea, nu-mi dădea nici peste mână, nici peste față, nici peste ce mai vrei mata. Plângea acolo, în brațele mele, până ce-adormea și-atuncea eu o iubeam și mai mult. Că știa că sunt al ei, chiar dacă mai greșeam poarta din când în când.

Era și nebună, nu zic nu. Unii dac-o vedeau pe stradă, fugeau de ea, că era prea mintoasă şi n-avea cu cine vorbi şi-aşa că vorbea singură pe potecă. Bunica, când a văzut-o prima oară, și ea știa cum să citească oamenii, mi-a zis: e deșteaptă maică; capul ei a mai fost la un cur de babă.

Vorbea cu pietrele și cu copacii, mângâia gardurile și pupa trandafirii sălbateci. Când am cunoscut-o, stăteam pe-aceeși băncuță, lunguiață și verde, la o pomană. Se-auzea numa cum molfăiau babele și era cald de ne-amețiseră toate muștele. Și-atuncea s-a ridicat pe picioare și-a urlat: Adică cum, noi mâncăm că ăst-a murit?

Și de-atunci, pân-a murit de ficat, deși n-a pus picătură de spirtoasă pe limbă, am iubit-o ca pe ochii din cap. Și e rându meu acuma și de-abia aștept să o cuprind în brațe.

Batem palma

Ne-ndemnăm, ne-mbătăm.

Ochioasa deja dă ochii peste cap că m-am făcut cârpă şi n-area face cu mine nimica. O ciupesc de bucişoare. Râd ca porcu. Tata-socru râde şi el. Nevastă-sa şi aia ochioasă, vra să ne pună d-ale gurii în strachini. Bărbasu pus şi el pe cioace, pride-o de-o ciupeşte, da’ nici asta n-are chef d-a glumi şi-i frige una peste ceafă. Hăhă. Se-ncruntă puţin, da’ mai pune în pahare şi tot aşa şi tot aşa până se lasă de seară. Nu mai am voie să dorm cu ochioasa, mă-mping cu voinicii mei în sofragerie într-un pat uite-atâtica. Mă foiesc, mă învârtesc. Fac pe zmeul, da’ ce cald e-aicia, io dorm pe jos. Fără pernă, fără pătură, ţine băuturica de cald. Voinicii se bucură că au şi ei unde trage o beşină fără să fluture pătura. Cur în cur şi noapte bună, vorba ceea.

Se crapă de ziuă şi crapă şi ceru în două d’atâta ploaie, mai că-mi vine să plâng de pantoforii mei de lac. Mă scarpin în cap, mă scarpin şi prin alte părţi aşa de dimineaţă şi-apoi cu obicei prost cum îl am ieu câteodată mă proptesc cu mânile în buzunare.

Da’ ce să vezi: săculeţu roşu. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta. Nici pâs în hărdughia de casă. Mă duc în bucătărie şi găsesc p-acolo nişte dă resturi întărite, pâine uscată şi ceva brânză, dă-i de hăpăie, trezeşte-i şi păilalţi doi direct cu mâna la gură să nu facă zgomot şi îi trag după mine la fămeie în bucătărie să ne umplem desagele. Că noi doară n-am venit cu mâna goală. Dă şi d’aia dă şi d’aia, i-ote nişte plăcinte cu mere, mai bagă-n gură mai bagă în traistă. Hop ş-aşa, ş-acuma tuleo. Cum nu? Da’s prea tânăr de măritiş şi dă omu ăsta faliment dacă mă-mbată dă fiecare dată când îmi iese mie suflu pă gură de frica măritişului. Se cam uită băieţii mei cruciş la mine, îşi dau ghionturi la gioale, oftează, se-ncruntă suspină.

Da’ atunci io le zic: Băeţi, mergem la Sinaia. Pe banii mei.

Târguiala

Hop sus! Săriţi! Să trăiţi! Tatăl fetii cu cari prea făcut-am necuviincioase, îmi trage una la coaste.

Au!

Săr în picioare ca ars şi mă uit mai cruciş, mai plimbăriş, nu-nţeleg nimica.

Ginerică, ginerică, ce faci ginerică? Şi trosc o palmă sănătoasă pe spinare. Mă uit după ochioasă, aş trage-o de păr de numa numa. Micu e mulţămit de bondoaca lui. Îi face ocheade din bucătărie, a pus de mămăligă şi se mişcă leneşă din şolduri printre tigăi şi oale.

„Ia zi ginerică…”Mă uit la el. Zic „cum? Ginerică?…  Da io nu cred căăă….” Înghit în sec, s-anvineţit turbatu’.

M-am prins ca smântâna. „Ce să zic tată-socru? Mai ie palincă?”

Şi mă ieie tata socru de mână şi mă aşează la masă. Pune sticla la mijloc şi palmele pe masă. Aştept să ia vorba şi să arunce în mine cu ea. Se încruntă, zâmbieşte, se scarpănă în barbă şi o ia de la cap, de simt cum transpir ca la sapă la min-acasă, da’ de data ceasta nu m-aşteaptă răcoarea din hambar şi chiseliţa acrişoară şi rece. Înghit în sec şi mă şterg cu mânica. Oftez. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta. Toate lumea a tulit-o. Nu tu perechi de ochi în car să mă culeg cu firea, nu tu vorbă bună de la nimenea.

Îşi drege glasul şi prinde a vorbi. „Mă băiatule, zice el, Nelu ţi se spune ţie da?”

„Da, tată socrule”, mormăi ieu în barbă.

„Dă la Ionel, adica, nu?”

„Da” zic eu, mai repezit, ăsta vrea să mă facă la nervi.

Ziceee, „tu ştii că io am auzit aseară? Nu te uita în jos, că e omeneşte. Nici asta nu e sănătoasă de ţipă ca apucata, de parcă ai însemnat-o cu făr roşu ca pă vite.”

Am amuţit, transpiraţia se făcu rece şi mă prinde leşinu şi nu mai am aer.

„Da ştii cari e păcatu tău?” Zice el.

„Că nu eşti primu şi ştii şi tu şi ştiu şi eu, nu mai fac păcat mai mult să mai şi mint, că deja… Deci, ştii care e păcatu tău? Că ai rămas până demeneaţă. Şi te-am prins şi demult vreau să prind unu să mă scape de ea, că două pisici în casă când vin căldurile e prea mult pentru mine şi baba mea.”

Şi e cu râsu plânsu părinte, zău de nu. Să plec n-am unde, să-l las pe om aşa după ce şi-a scuipat sufletu lui tot, aşa, pe masă, la o ţuică fină, n-am cum. Întind mâna spre sticlă. Poc! Trage peste ea o palmă grea.

„Da’ stai aşa că n-am termenat. Ne cinstim noi destul dupe aia.”

Ziceee…

„Deci, ă, o iei, vrei nu vrei asta e, o iei. Ei îi place de tine văd aşa, nu ştiu dacă mai mult decât să alţii, da ţi-am zis că te-am prins. V-aţi găsit, v-aţi nimerit, aia e, măi copii. Uite-aicia, şi pune un săcuţ roşeatic aşa pe masă: ăştia-s de inel. Mâine te duci şi-l iei. Poimâine vii şi mi-o ceri şi apoi te duci la d’alde măta şi tactu să le zici şi lor.”

Şi-apoia „Pun mai mult d-un deget? Că te-ai cam gălbejit.”

Reveleon

Ajunsăşi la locu’ cu pricina. M-a prins simţirea că erea o noapte lungă: nimenea nu dansa.

Prea poate-să de la varicea babilor. Şi fetele dragele, verişoarele-perişoarele stăteau cuminţi pe canapeaua împodobită cu „Răpirea din Serai” şoptind „Mai aşteptaţi şi voi niţel, că se culcă devreme…” cu un surâs tainic şi gropiţe în obraji. Peste cel mult jumătate de oră am răbufnit, sătui de plictiseală şi am evadat sub pretext că mergem să vedem ce mai sunt pe-acolo. Pe frigul năibilor, noi umblam numai în costum, că n-ar fi fost prea elegant să umblăm cu fâşul fâş-fâş peste stofă. Uitaserăm pesemne că eram la ţară mai spre munte. Îngheţaţi de frig, cu ţurţuri la nas şi mâinile sloi (noroc cu şosetele de lână) cercetam, disperaţi si-tu-a-ţi-a!  „Împrejurimile” ereau „La Vio” şi erea singurul bar împuţit d’acol. Acolo ne-am băut toţi banii şi am cântat toate cele 3 imnuri până ce-am obosit şi un bătrân mai beţiv ca noi a urlat la noi că trece anu’ şi-ălălalt şi tot aşa până o s-avem noi ghiers. Cănd ne-am uitat mai bine, Micu adică, a tresărit, atât căt mai putea să se zbată creieraşul lui înnecat de  spirtoasă şi ne-a tras de mânică „ E unşpe, băăăă, nenorociţilor”.

Şi dă-i şi fugi şi dă-i şi fugi, dar stai nenică că parcă nu mai ştie nimeni de unde am venit şi unde ne ducem şi dă-i şi fugi şi noroc cu palinca aia că altfel tare ne mai era frig şi n-am fi putut să adormim noi chiar aşa buştean tocmai în căpiţa vecinului fetelor. Hop-trop, se face dimineaţă, cântă cocoşul, intră pe uşa grajdului ditamai namila de om, stâpănul casei, cu furca în mână: „BĂĂĂĂĂĂIIII, voi n…” şi-atât a fost nevoie ca bietul Gică, mai slab de înger, de-abia trezit din somn, cade iar în nesimţire, leşinat.

Când ne-a auzit povestea, omul s-a pus pe-un râs teribil şi plesnindu-se peste genuche şi tot întreba, nevănindu-i să creadă, dacă noi chiar am cântat imnul, dacă chiar ne-am rătăcit şi dacă am pierdut Revelionul. La fiecare răspuns, noi mai înfloream, mai glumeam,mai râdeam. Bietul om, un suflet mare, ce mai! ne-a chemat în casă, la căldurică şi a pus pe masă bucate de bucate şi-am mai pus şi noi tot ce mai erea asupra noastră, nişte pălincă şi ceva friptură, cruţată de foamea noastra de la atâta colindat „Împrejurimile”. Ospăţul s-a întins şi la vecinu-său acasă, mesenii s-au mai înveselit o tură şi băutura a curs şi ea şi mai veselă, veselind p’ăi  veseliţi deja, până ce i-a trimis direct la culcare.

Iată-ne din nou la verişoare. Pâş-pâş pe scări în sus ne ţinem tuţi patru de mână (Gică e culcat lângă tata-socru, asta ţi-o explic eu mai târziu părinte) că e întuneric. Când se-mpiedică Gică, chicoteşte aia mai bondoaca şi când mă-mpiedic ieu, aia mai ochioasă. Am prins împărţeala.

Ajunsăm sus, tiptil pe vârfuri să nu trezim bunica. În cămăruţa lor, că dorm ca surorile, fac pe supăratele şi se-nghesuie una-ntr-alta pe patul cu cuvertura ţepoasă. Că de ce-aţi plecat. Că de ce n-avurăţi răbdare. Că aia bătrână s-a culcat devreme. Taca taca taca până le prindem de mijloc. Chicotit. Le-am împăcat. Şi într-un pat cât mă vezi şi cât de văd de lat dă-i şi te-pinge, cu fetele la mijloc, chinuie-te cu bluziţa, vezi că brâul e brodat de tuşa, stai că aia nu-i a mea, da-mi-o p-aia care-o vrea. Tot aşa cu învârtita, ne sucim, ne răsucim, începe nebuna să ţipe ca mâţa în călduri, pune-i mâna pî gură, pune-i şi tu Micule că nu mai tace nebuna, şi mai muşcă de-un deget şi mai hai un cot în coaste şi mai haida un scuipat în sân să nu ne-audă taică-său. Şi mai trece un ceas şi mai trec două şi se crapă de ziuă. Trage nădragii, cu şliţu la fund, ia cămaşa, pune ciorapu ăla bun şi tiptil pe scări.

Ne punem lângă Gică, la picioarele lui împuţite colea şi sforăie ca porcu până au! Un şut la pateu.

Colindători

În Ajun au venit colindătorii şi am stat toţi în jurul  sobei, frigând covrigi la gura ei, şi cinstindu-ne, alături de tata, cu pălinca lui faimoasă. Ne ameţisem de-a binelea când mama ne-a lăsat cele de dat colindătorilor în grijă şi s-a dus să-l culce pe tata în cămăruţa lui de suflet, cu soba ciobită, şi au ciocănit la uşă două domnişoare a-ntâia. Ne tăvălam pe jos de râs la poveştile deşuchiate şi bălbăielile lui Gică şi abia ne mai urneam făr să lovim câte ceva şi se prea poate ca domnişoarele să fi fost fărmecate de ăi doi litri de pălincă pe care i-am dovedit în seara ceea, eu şi Micu, mai iuţi de picor şi, zic eu şi ceva mai spilcuiţi am dat fuga să le întrebăm cum de sunt afar la ora ceea târzie şi cum de nu li-s părinţii îngrijoraţi şi vai ce frig e-afară şi oare nu or vrea să intre niţel să-şi odihnească picioruşele? Dară nu şi nu, printre chicoteli, că dară nu ereau de piatră la farmicele celea, au povestit repede şi copilăreţe că sunt verişoare, că părem simpatici, că tatăl lor le-aşteaptă de-abia peste o oră pen’ că-i ocazie specială, că ar bea şi ele un ceai fierbinte şi cu binişorul le-am băgat în casă.

Ce-am tot vorbit noi o oră nu mai ştiu, ce-i drept, dar din ziua ceea ne-am tot întâlnit, până ce ne-au chemat fetele la Revelion, undeva prin Vălenii de munte, la rudele din partea tătânelui, bineînţeles, vin şi părinţii dară casa e mare şi vorba ceea, s-aducem d’ale gurii şi să petrecem bine.

N-om ştiut noi ce să zicem de oferta generoasă, dară de bine, de rău ne-am scos de la naftalină costumele cele bune, ciorapii ăi de lână şi pantofii de lac, am luat nişte măncare de la mama, numai dintr-ălea de te lingi pe degete şi palincă, dară şi ce băuturi am mai găsit pe la magazinele din sat, mai de fiţe şi bun gust.

 Echipaţi cu voie bună la sticlă de 0,5 şi ţigări Pluton, fără filtru, am pornit la drum, spre ceea ce avea să fie ăl mai păcătos an din viaţa mea.

Rădăcini

La oraş, cum i se spunea atunci, că nu te duceai în oraş îl de la munte sau la vale, în Constanţa sau Piteşti, pentru ăi bătrânii nu conta, te duceai la oraş, am găsit alt soi de femei, căci fete găseai mai puţine, dacă-nţelegi tu, părinte. Să mă ierţi că iar vorbesc cu păcat.

Ştiau mai multe decât învăţasem eu de la Verginica, și ce m-am spăriat la început! Nu conta că eram puştan slăbănog, cu muci la nas şi cu nădragii legaţi cu sfoară. Eram Ăla de la ţară, vânjos peste poate şi trecut prin viaţă.

Ai crede că erea mai greu să le ridici poalele în cap, cât erau ele ceva mai citite şi mai culte să le zic aşa, la sfârşitul zilei tot cătră ăla mai dintr-o bucată să-nfigeau, căci la urmă toţi animale suntem şi doamnele voiau bărbaaaaţi adevăraţi, munciţi de mici, bruni de la atâtea veri de stat în soare, de cules grâu şi iubărit în fân… Şi se visau şi ele femei de ţară. Îşi făceau cosiţe şi se-nfăşau în cămăşi large, albe. Îmi cereau să le ţes poveşti dăspre viaţa la ţară, chipuindu-şi cu ochii pierduţi în zare, sau mijiţi de patimă, cine ştiă ce obiceiuri de de mult, de care cred că nici tataie, Dumnezeu să-l ierte! nu a auzit. Şi-atunci eu le trânteam un „Lasă-mă femeie în pace! Tu crezi că m-am născut poet?!” şi ele se aprindeau pe loc, dară nu dă nervi ori supărare, ci dorinţă. Femeile, chiar şi ălea mai puternice, ascultă-mă pe mine, simt nevoia să fie puse la locul lor. Chiar de-i măcar în joacă, dar o vor.

Pe la douăzeci de ani, parcă împins de dor, m-am întors ceva zile nainte de sărbători, în sat.  Mă lăsasem de ceva ani de şcoală şi plecam, cu lunile, în străinătate şi jur, părinte, ca peste tot unde mergeam, trimiteam mamei o cutie de bomboane, cele mai scumpe şi mai vestite , de se topea săraca pe picioare când sosea pachetul, suspinând şi cu un surâs pe buze şoptind: „ Băiatul aista o să mă deie direct la diabet”.

Am ademenit să-mi fie tovarăşi de drum, doi prieteni buni, tot români, culeşi de prin Spania, cu poveştile copilăriei mele.

Spovedanie

Primul păcat pe care mi-l aduc aminte, pe lângă nimicurile copilăriei: blestemurile auzite de la cei bătrâni pe care le repetam şi noi, în şoaptă, necăjindu-i, furatul de mere coapte, vara, trândăveala de cu seară, bancurile deşucheate de la poartă şi minciunile neruşinate şi mai neruşinate, a fost Verginica, auzi aci glumă, o femeie durdulie pe la vreo 40 şi ceva de ani, cunoscută prin sat drept „ dezvirginatoarea”, care a pus capăt vieţii mele de băieţandru de 13 ani, trăgându-mă repede de mânecă, !cam până ce venea bărbati-său!, în lumea bărbaţilor adevăraţi. Şi zic păcat, nu pentru că era ea măritată şi nici pen’ că bărbac-său era coleg de muncă, la rafinărie, cu tata, ci pentru că era atât de urâtă, biata femeie, urâtă rău! Nu avea în corpul ei mătăhălos nici urmă de senzualitate, de sexăpil cum zic ăştia acuma, dar avea un chip atât de limpede şi lăptos şi draga de ea, servea întotdeauna „clientul” cu o negresă de post, de-ţi era mai mare dragul să mai dai o fugă, pe la 2-3 la amiază, să te facă iar bărbat.

De-atunci, să mă bată vina, numai fete una şi-una am prins! Chiar şi pe fata preotului de-atunci şi tare rău mi-a părut că m-a făcut de ocară în întreaga biserică de-a plâns mama vreo 3-4 zile pe urma mea şi tata n-o lăsa nici pâine să-mi mai dea, decât dacă munceam şi eu „măcar o zi la sapă, că deh, lenea e cucoană mare care cere de mâncare” suduia el şi mai trăgea o duşcă de pălincă, să mai uite amarul. Salvare mi-a fost, pe drept, chiar acea pălincă, la vreo săptămână după slujbă, când l-a chemat bietul tata pe preot să-l cinstească: la sfârşitul nopţii de pomină, pe la vreo 4, după multe bunătăţuri făcute de mama şi multă, dar multă, te rog crede-mă! pălincă am auzit din camera mea,cea de la mansardă preotul urlând, ameţit de băutură şi durere : „Femeile! Ispititoare! Fără pic de creier! Seamănă cu mă’saaa! Mi-aduc aminte..acum 20 şi mai bine de ani, în păpuşoi la Ghicu…” Am râs pe înfundate în perna mea albastră şi mi-am dat seama, nenică, că pot să scap cu de toate. Mama m-a iertat, tata a mai băut nişte pălincă şi fata preotului s-a luat cu un d’alde Raţă şi până să plec eu la oraş, cu şcoala, ea avea 2 copii de tâţă şi unul mai mare de 4 anişori care-mi semăna leit.

N-a mai pomenit nimeni de ea mult timp, până ce-a plecat cu bărbac-său cu munca în Italia.

Copil crescut la ţară- Colecţie

Am o relaţie specială cu Ăl de Sus. Mă întorc la el după fiecare păcat şi plec capul. Nu mă pun cu genunchii pe lâna împletită din biserică şi nu plec capul sub sutană. Plec capul pe câmp, unde sunt numai eu şi Dumnezeu. Dacă e păcatul mare mă întind pe iarbă cât sunt de lung şi îmi presar firele de iarbă pe piept. Apoi pământ. Să nu uit vreodată cât de greu apasă ţărâna pe piept. Mă obişnuiesc din timp că nu ştii când te loveşte în cap şi te-ai dus fără colaci în traistă sau bănuţi în buzunar.

Suntem atât de mulţi în casă că nu poţi să te ascunzi prin colţuri şi să plângi. Te ia de cot d’alde mă’ta şi te pune să mături, că ăl’ de vizavi s-a trezit acu o oră şi a măturat înaintea ta. Faci de ruşine casa. Te speli pe faţa şi-ţi muşti limba, până simţi un firişor care te gâdilă la colţul gurii. Atunci ştii că trebuie să te potoleşti că spoieşti la gură de sânge. Dacă te pune păcatul să comentezi, te ia ca pe soră-ta de păr şi-ţi zice: „Ai scuipat la limbă, ha? Da’ cine te-a făcut pe tine ţiitoru casăi, ha?”  Şi vă-nfigeţi toţi în mâna lu tac-tu, s-o aliberaţi pe soră-ta aia mică, până nu turbează nebunu şi începe a ţipa şi mai rău. Aia mică scânceşte ca un pui de câine călcat pe coadă, mă’ta mormăie în barbă şi-şi caută de lucru prin grădină, tu te pui la masă cu tac’tu şi beţi o pălincă îndoită, că e până în prânz: „Hai noroc tată! Ca tine ajung, o ştiu, da în nevastă-mea n-o să dau, mă jur.”  Da’ tu astea nu le zici cu voce tare, ci în mintea ta, că altfel îţi frige una peste cap şi te pui şi tu pe scâncit. Nu poţi să zici şi tu o vorbă rea, să verşi necazul, decât în gândul tău.

Aşa că vii iar pe câmp, când e inorat afară şi nu se iubeşte nimeni prin grâu şi-i dai cu plâns şi lăcrămi amare.