Monthly Archives: October 2013

Luceafărul

“Ce se întâmplă când nu mai simți nimic? Toată viața te joci cu mingea asta și-ți dai pase, ba încercând să iei doar un piiiic mai mult din ce ai nevoie ca să ajungi unde crezi tu că trebuie, ba ciupindu-te ca disperatul pe sub o masă, încercând să simți un fel de durere dintr-asta metaforică care crezi tu că o să lase mai mult decât o pată roșcată. Și-apoi un scenariu fantasmagoric în care te cerți cu un șofer chel că refuză puuuur și simplu. Să te calce cu mașina pentru că se grăbește. La o înmormântare sau ceva mai festiv. Dar vezi tu, te-ai jucat doar un piiic cam des și începe cumva să”

Alo! Alooooo! Tu nu vezi cumva că încerc să desfășor un monolog foarte complex în mintea mea?! Și ce dumnezeului e duhoarea asta care îți mută nasul doar cu 0,3-0,5 cm mai în stânga cât să se vadă că te strâmbi?

O doamne, o doamne.

Pun pauză la monolog. Suntem aproape de Romană și în fața mea, cineva a început Luceafărul. Sunt singurele două strofe pe care am reușit să le învăț, îmi pare rău, orice-profesoară-de-română-din-țară, așa că le recunosc oarecum. Lungesc gâtul, nu prea mult totuși, suficient încât să las impresia că am și altceva de făcut, cum ar fi acest lung monolog pe care o să-l scriu undeva, cândva, dar toată lumea stă cu spatele și nu pot să văd absolut-dar-absolut nimic. Și el continuă. Și continuă. Cu voce egală. Fără sentiment. Cătălina e doar o enoriașă fără simț de răspundere. Face pauze doar pentru „vă rog, doamnă”, ”poftiți, vă rog”, ”mulțumesc”, ”sigur, îmi cer scuze” când cineva îi întinde un leu sau vrea să-și facă loc să coboare. Dar mai începe o strofă și apoi încă una și le spune tot ca pe o slujbă, are vocație de preot ratat. Se face loc pentru câteva secunde și îi văd picioarele. Tălpile. Degetele. Freamătă. Goale. Negre. Nu, nu e țigan, sau poate e, sau poate e doar murdar, nu, nu e relevant. E în picioarele goale, în metrou și e al naibii de frig. Da, sigur, de la el vine și mirosul dar cine dumnezeului mai poate să se concentreze când vede niște degete osoase osoase cum bat darabana pe podeaua cu sclipici din metrou? Undeva între a-mi da peste mână cu cealaltă mână pentru că am vrut să-l înregistrez cu telefonul și a croșeta un alt scenariu, în care cineva îl așteaptă totuși într-un vagon sau pe un peron cu ghete calde , a anunțat. „Doamnelor și domnilor, acesta a fost Luceafărul, de Mihai Eminescu. Are 92 de strofe. Mulțumesc”.

Cobor, urc pe rulante, ziua a fost suficient de lungă.

Unde-am rămas?

„Ce se întâmplă când nu mai simți nimic?

Simți totuși. E unul în tălpile goale care miroase de-ți mută nasul. E în metrou lângă tine și recită din Luceafărul.

„Ce se întâmplă când nu mai simți nimic?

Simți totuși. E unul în tălpile goale care miroase de-ți mută nasul.

„Ce se întâmplă când nu mai simți nimic?

Simți totuși.

Te mai simți singur?