Monthly Archives: June 2013

Sfârșitul

Babele au prins deja a plânge și una molfăie cam tare la covrig. Fi-su mare n-a vrut să vină că l-a supărat când l-a zgâriat în treacăt, când era mic, cu un cuțit mai ruginit. Eu și mai multe-am îndurat și știu deja că nici două șipci de gard nu mă lasă hainele ălea de copii ai lui să iau după ce-o muri. Ăla micu, cu gându cel mai rău, zic babel-ăstea pe la colțuri, că deja a vândut casa la unu de prin București. N-am încredere în el nici să-i țină coliva.

Sunt numa eu și el aicea, babele sunt de decor, ca bibelourile cu căluți și popa caută să găsească pomana. Îl prind de mână pe taica și-l pup pe frunte să numai geamă. Îți mulțumesc taică, că ți-ai luat din timp, să stai mai mult pe moarte, să poa să-ți pună toți bănuțul și oful la ureche. Mă strânge tare și mă dau în spate, spăriat.

Şi atunci îl văd că-nvie, înainte să fi murit încă. Se ridică în capul oaselor şi e mai mare decât noi toţi la un loc, mai nalt şi mai frumos şi îi ard ochii într-un negru ciudat (l-am moştenit, pesemne) şi zice:

În fiecare noapte visez cu mirosuri şi gusturi. Liliac. Flori de măr. Zambile şi lalele, cum le ţineam strâns până ce-mi transpirau palmele când mergeam tustrei, eu şi cu fraţii mei, la biserică, de Paşte. Visez gust de măr verde şi simt pe mâini un lemn crud, un băţ mai înalt ca mine, cu care cercam să dau merele jos. Visez căldură molatecă şi apusul la poartă, salutând cu capul înclinat vecinii şi cu unghiile râcâind vopseaua verde de pe bancă. Visez furişatul după casă, strângând între gingiile fără rod, boabe tari de strugure. Visez o blană moale a unui câine credincios. Visez o piele caldă şi un umăr în care îmi îngrop capul. Visez prieteni buni care au murit pe rând, bătrâni şi gârboviţi, cum ne ţinem toţi de mâni şi alergăm desculţi pe uliţă. Ştiu că mă duc. Şi dacă mă iei, Doamne, cu tine, fă-mă rogu-te iar copil! Fă-mă copil! Cu miros de măr verde.

F(l)eblețea

Mă așez lângă taica iară. „Du-te repede prin sat. Bate din poartă în poartă pân-or veni să-ţi dea drumu. Să letre câinii, să letre şi gâinele, tu bate în poartă până ce ţi-or răspunde. Şi zile aşa: O zis Nelu să vii la el. Vra să-şi petreacă ultima noapte pe pământ cu dumnata. Înţelegi? Şi-or să vină, uită-te bine la mine.  Mai cu un ochi vânăt, mai cu un copil prins de ţâţă, înţelegi? Dar o să vină. Hai, fuguţa.”

Nu cred că mai înţelege careva. Nu-mi zice niciun fi-miu, nici nepotu, cum se mai practica pă la alte case. Pentru iel, sunt mai mult de-atâta. Şi cuvântul nu-l ştiu dacă-l ştie multă lume. Io cred că suntem puţini. Da-n fine prea mă pierd acilea fără rost. Îl zic şi gata: febleţea.

Nu cred că mai înţelege nimenea că nici lui fi-su ăla bun, nu zic bun c-aş fi io prost. Sau rău. Zic bun că era ăl din acte, cu numele plin şi frumos ca el lui, de zbârnâiau seara la poartă toati babile că l-au văzut iar că se ţine de gard în lenjerie gălbejită. Nu-i păsa şi nici nu contează ceasta prea mult, că toată lumea ştie că le sticleau ochii şi lor, nu e de mirare, bărbat frumos a fost până a orbit de-un ochi săracul. Aşa, deci zic că nici lu ăla bun nu-i zicea „febleţea mea”. Doară mie. Şi era cel mai mult asta, că el nu zicea te iubesc acolo şi-ncoace. Dacă erai febleţea, însemna atuncea că te şi iubeşte. Şi de când mă ştiu pe mine, numa mie mi-a zis.

Mă lupt cu lăcrămile, că ştiu sigur că m-ar trage două scatoalce pe după ceafă, să mi se lipească bine, de m-ar vedea. Şi mă caut prin buzunarile cârpite, de ceva tutun, măcar un smoc acolo, să-l rulez în hârtia ceasta de la gumă. Să scot rotocoale groase şi ntunecate, cercuri, cercuri cu gâtul drept, cum ma-nvăţat el cân eram de dat de şcoală.

Mai serios eşti dacă scoţi ţigara, decât că scoţi cartea. Şi nu dau vina pe el că nu ştiu nici acum a citi sau scrie, că m-anvăţat cum o ştiut mai bine. Şi când striga prin sat că e deştept flebeţea şi nvăţătorul îl mustra că nu mă dă la şcoală, mai frigea una şi pe fundul meu de copilu-titirezu, deja julit şi călit, tot aşa tare, ca să se lipeascî bine pe piele: tot aşa dăştept ai rămas şi de când am plecat, ha?

Dar eu sunt febleţea şi o zicea sus şi tare, tot aşa tare, să se lipească bine pe pilea baligii celea de inimă a mea. Na să plâng şi io acuma oleacă să mă descarc. E întuneric şi nu vede nimenea.

Femeia mea

Părinte, uite bine la mine. N-am văzut femeie mai frumoasă ca ea în viața mea.Cu părul lung și-nfășurat în jurul capului și ochi sticloși de vițelușă. Să mlădia toată când culegea mărul din copac și, cu degetele lungi, răsucea iar în cosiță, șuvițele căzute grămadă pe frunte.

Am înșelat-o, nu zic nu. Dar nu era seara să nu dorm lângă ea în pat. Și erea așa cu simțire, de parcă știa când mă tăvălisem cu alta-n pat. Și-atuncea eu o luam în brațe ș-auzeam cum scâncea. Se rupea sufletul în mine că făcea ca un copil. De măreață ce erea, nu-mi dădea nici peste mână, nici peste față, nici peste ce mai vrei mata. Plângea acolo, în brațele mele, până ce-adormea și-atuncea eu o iubeam și mai mult. Că știa că sunt al ei, chiar dacă mai greșeam poarta din când în când.

Era și nebună, nu zic nu. Unii dac-o vedeau pe stradă, fugeau de ea, că era prea mintoasă şi n-avea cu cine vorbi şi-aşa că vorbea singură pe potecă. Bunica, când a văzut-o prima oară, și ea știa cum să citească oamenii, mi-a zis: e deșteaptă maică; capul ei a mai fost la un cur de babă.

Vorbea cu pietrele și cu copacii, mângâia gardurile și pupa trandafirii sălbateci. Când am cunoscut-o, stăteam pe-aceeși băncuță, lunguiață și verde, la o pomană. Se-auzea numa cum molfăiau babele și era cald de ne-amețiseră toate muștele. Și-atuncea s-a ridicat pe picioare și-a urlat: Adică cum, noi mâncăm că ăst-a murit?

Și de-atunci, pân-a murit de ficat, deși n-a pus picătură de spirtoasă pe limbă, am iubit-o ca pe ochii din cap. Și e rându meu acuma și de-abia aștept să o cuprind în brațe.

O fată frumoasă

Nu mai simt nimic. Tot rulez în capul meu scenarii în care mor eu, sau alți oameni pe care îi iubesc mult. Când eu sunt aia moartă, sunt cel puțin superbă. Vreau să spun că nu arăt ca morții ceilalți, toți ceilalți, ca și cum ar fi făcuți dintr-o ceară din aia de super proastă calitate și le curge așa pielea. Nu nu. Pielea mea de moartă e atât de albă de-ți vine să plângi de invidie, nu neapărat pentru că am murit sau ceva, dar și asta e destul de trist. Plângi că e curată și albă ca în reclame și tu știi că e mega vrăjeală tot ce e în reclame și nu există piele perfectă, cum e a mea de moartă adică, doar dacă o modifici într-un program.

Și mă mai gândesc că încep să-și pună cumva întrebarea: dacă vreau piele așa perfectă ar trebui să mor sau cum? Pentru că toată lumea știe că atunci când moare cineva, ți se blochează creierul puțin, dar doar puțin pentru câteva secunde și apoi începi să te gândești la tot felul de rahaturi gen cum ar fi să se ridice ăsta și să mă sperii super rău gen, sau nici măcar nu te mai gândești la el, ci la chestii gen ce mănânc la prânz, sau cum îmi scot acum chiloții din cur dacă toată lumea se uită la curul meu.

Și mai e cealaltă chestie. Dar la aia mă gândesc doar puțin pentru că am superstiția aia nasoală că dacă gândesc ceva super mult sau o spun cu voce tare se-ntâmplă și când se întâmplă mă frustrez nasol și cad într-o stare din aia de autist cred, dar nu vreau să fiu nesimțită să zic că ei gândesc așa neapărat, dar așa pare că gândesc: gen, dacă nu gândeam așa mult poate nu se întâmpla sau nu murea sau în fine înțelegi tu.

Da, știu, e cel puțin bolnav, dar nu vreau să mă las surprinsă de nimic, pentru că reacționez super rău când se întâmplă ceva nasol la care nu mă așteptam deloc.

Am un obicei prost de a-mi planifica tot și mă panichez când apare ceva la care nu mă așteptam deloc deloc.

În fine, chestia e în felul următor: eram în metrou și citeam dintr-o carte din-asta subțire, care nu-ți stresează creierul prea mult și poți să o citești fără să te gândești prea mult, ca și cum te-ai uita pe niște imagini. Și tipul ăsta înalt se uită la mine, super insistent și mă mega stresează chestia asta pentru că nu știu la ce să mă aștept. Și se uită la mine și eu bineînțeles că mă pierd și mă înroșesc, chiar dacă nu e gen super drăguț să mori acolo lângă el dar e super înalt și oricum se uită la mine non-stop. Și-atunci pierd rândul și trec de pe o pagină pe alta, nu mai știu exact despre ce citeam și dacă și-a dat seama sigur zice că-s super prostuță și că citesc dezorganizat și bineînțeles că nu mai e mult și o să caute pe alta la care să se uite, care citește mult mai organizat.

Trebuie să cobor și închid cartea și mă tot uit în spate să văd dacă o să coboare și el gen, nu neapărat pentru că trebuie să coboare, dar pentru că vrea să meargă după mine sau ceva. Nu zic acum că aș vrea să fie un super obsedat din ăla ciudat, dar ar fi super drăguț să vină după mine doar pentru că sunt drăguță. Și nu zic numai eu chestia asta, toată lumea zice că sunt super frumoasă și chestii.

Când urc scările mă uit din nou în spate, atât de lung încât era să mă împiedic de o scară și ar fi fost super nasol să cad, mai ales că eram în fustă și am făcut chestia asta când eram mai mică, fix cu picioarele în sus și na, super aiurea moment să porți tanga și să cazi cu picioarele în sus.

În fine, nu e în spatele meu, poate a ieșit pe altă parte sau ceva, pentru că eu citesc dezorganizat și nu mă bag în seamă și sunt super cu nasul pe sus așa, pentru că așa am auzit că trebuie să facă fetele frumoase , mă rog.

Îmi pun geanta pe-o bancă. Trebuie să pun cartea . Și cartela. De metrou. Și mă uit în spate. Și-l văd. Și respir foarte. Foarte. Repede.

”Știi, ești atât de frumoasă, că uit să gândesc.”

Și nu mai simt nimic. Și nici nu mai gândesc.