Monthly Archives: May 2013

Dă-o mai tare

Acum ţipă. Din orice. Dacă-s norocos, scap fără palmă friptă peste ceafă.

Cred că îi place cum sună. Nici nu prea mai știu ce spune, nu sunt chiar așa atent. Doar când țipă câteodată sacadat și încerc să pun totul pe muzică, în capul meu. Știi, cu tobe, când face pauze între cuvinte. Și apoi chestia aia de la sfârșit când i se frânge vocea, un fel de drrrrmm din ăla la chitară, de sfârșit.

Ţipă dimineaţa, că n-am făcut cafea pentru doi. Bun, o rezolvă. Îmi ia cana şi-o bea pe-a mea. Păi atunci de ce-ai mai țipat, dacă tot mi-ai furat cafeaua? De-antrenament sau cum?

Ţipă că sunt prea calm. Da’ ce vrei turbato să ne certăm ca chiorii şi să mai întârzii şi la muncă din cauza ta?

Ţipă că n-avem şi noi un mic dejun romantic. Ce să mai fie romantic, dacă ţipi într-una ca nebuna?

De ce nu faci TU chestiile astea? E undeva scris că trebuie să le fac eu? N-aș contrazice niciodată, dacă-mi dai o sursă. Gen, uite frate, așa scrie în x carte.

Mă rog. Țipă, bun. Pot să mă obișnuiesc cu asta. Partea nasoală e că trebuie să stau lângă ea când face chestia asta și nu prea înțeleg de ce. O aud, oricum, de la pișătoare sau din sufragerie, de ce trebuie să stau lângă ea când țipă?

Aș vrea s-o prind odată de umeri și să-i zic: „Uite, tu oricum vrei să te descarci. De ce nu țipi tu aici, cât vrei și eu mă duc la teve să văd un documentar sau ceva. Sau să dorm. Dar nu uita să mai bei niște apă din când în când, știi, pentru gât zic. Să nu se usuce.”

Nooooooo, nu e chiar așa simplu. Trebuie să stau, să o ascult și eventual să zic ceva. Dar niciodată în timp ce țipă, trebuie să aștept să termine. Dar nici atunci nu pot să zic direct, trebuie să aștept 2-3 secunde, ca să pară cumva că m-am gândit la ce-i spun. Și trebuie să zic ceva calumea, ce vrea ea s-audă , niciodată ce e în capul meu.

La drept vorbind, nici nu o ascult, deci n-am nimic în cap pe tema asta. Și-apoi, nu pot să zic nici că sunt de-acord cu ce-o fi zis acolo, pentru că sigur în ce-a țipat ea mi-a zis și prost sau alt sinonim de vreo 2 ori, cel puțin, și ar însemna că-s io și mai prost dacă zic „da. Așa e”. Și-n plus, nu poți să fii pur și simplu de-acord, chiar dacă vă certați pe-un subiect tâmpit, de genul: nu mai e hârtie la budă și tu zici „da, nu mai e. Am văzut și eu”, că e-un fel de persiflare sau ceva. E paranoia.

Așa că cel mai bine, după alea 2-3 secunde de pauză, când îi ies de tot ochii, de parc-ar vrea să-i bage în ochii mei, știu că ăla e momentul și trebuie să dau replica. ”Să știi că nu îmi place să mă jicnești, chiar deloc. Dar da, și eu am greșit”. Și bam! Gata. Ne ducem la culcare, fiecare în patul lui, slavă Domnului. Și dimineața, fac cafeaua și o luăm de la capăt, cu pâinea și creierul prăjit.

I will always love you

Nu sunt multe lucruri pe care pot să le fac cu corpul meu, dar pentru ea, am zis că aş putea să-nvăţ să dansez pe o melodie romantică, una care-i place ei şi s-o văd mai senină la faţă, sau sărind în sus de bucurie chiar, măcar pentru efortul meu (deşi nu cred că e capabilă de-o-semenea bucurie) să spună:

„Pui, e melodia noastră.”

Mare, mare, mare greşeală.

A început uşor, cu tutoriale pe net, apoi cu repetiţii în sufragerie şi certuri că o calc pe picior. Scumpo, oricum am mai puţine kilograme ca tine, deci nu e chiar aşa mare durerea. Să fim serioşi.

Apoi linkuri cu melodii, când eram la muncă. Dacă nu răspundeam pe chat, le dădea pe mail. Credeam că are ea deja o melodie care-i place, nu să ne hotărâm noi acuma împreună care e melodia ei preferată. Pardon, „melodia noastră”. Ora şi minutul exact la care a trimit + minutele cât durează melodia = „Ai ascultat? Ai ascultat? Ai ascultat?”- pe chat, mail, mesaj pe telefon şi apoi apelul. Nu am unde să mă mai ascund de tine, urâto.

Glumesc, nu e chiar aşa urâtă. Dinţii ei sunt ascuţiţi ca de pisică şi mă muşcă ori de câte ori are ocazia cu un „mmmm” prelung, să-mi bage mie în cap că treaba asta chiar e sexi şi nu dureroasă ca naiba şi complet inutilă. Are părul lung. E cam rar şi când şi-l prinde în coadă la spate, se vede-o dungă de scalp alb prăfos. Are sprâncene groase, mă rog, ea zice bine definite şi câteodată îi miroase gura din senin. Cred că e de la ţigări.

Dar cel mai frumos, avea bunătate în ochi. La început. Apoi s-a mutat pe-un singur ochi, cred că alterna că nu mai avea suficientă bunătate să bage în amândoi. Apoi s-a dus de tot.

Dar mare nedreptate i-aş face dac-aş spune că e urâtă-urâtă. I-am zis odată în glumă, „urâţică”, s-o mai tachinez din când în când, s-o-nvăţ să fie mai glumeaţă, dar ne-am certat, s-a supărat, nu a mai făcut mâncare o săptămână.

Apoi m-am strâmbat în pozele din  vacanţă. Iar ne-am certat, s-a supărat, a zis că nu mai facem sex o săptămână. Haha, oricum n-aveam chef.

Ce bine ne-nţelegem noi doi

Nu ţipa la început. Nu ţipa deloc. Se încrunta destul de des, dar nu ţipa deloc. Şi apoi, cu o voce mieroasă, în timp ce se-aşeza la mine-n poală, nu ştiu de ce, că de-abia puteam eu să stau liniştit pe scaun fără să bâţâi piciorul, îmi spunea: ”Uite cum facem…”.

Sau zâmbea, dădea aprobator din cap şi cu tricoul meu bun! , ăla cu care eu ieşeam pe stradă şi cu care ea dormea, chiar dacă pijamalele ei erau destul de drăguţe, chiar şi alea pufoase cu ursuleţi, se ridica pe vârfuri şi întindea mâna după nu-ştiu-ce-pahar din dulap.

Şi stătea acolo. Stătea acolo câteva secunde, cu mâna pe pahar şi apoi întorcea capul uşor peste umăr. Arăta ridicol. Chiloţii-intraseră de tot în fund când s-a ridicat şi muşchii încordaţi şi statul pe vârfuri îi făceau carnea să tremure de la efort. Zâmbetul ei, sau mă rog, zâmbetul din capul ei era seducător, i se vedea fundul cam plat şi o sprânceană ridicată într-atât de sus de zici că voia s-o pitească sub breton.

Aş mai fi lăsat-o să se chinuie aşa, aşteptând un semn de la mine. Ca-n filmele care-i plac ei teribil, se aştepta s-o iau pe sus şi s-o trântesc pe patul nostru din dormitor. Poate şi pe masa din bucătărie, chiar dacă eu n-am forţă s-o ridic, dar e fantezia ei aşa că s-o lăsăm aşa.

Îi plac atât de mult filmele-asta siropoase, încât când ne mai pupăm, mă opreşte şi-mi spune: Uite melodia asta ar merge acum. Şi-i dă play pe youtube. O pregătise deja nebuna. Odată, când ne-am certat, i-am pus o melodie din desene animate, una dintr-aia care apare la poante. Să vezi atunci scandal şi mai mare. A început şi să plângă, că eu n-o respect. În fine.

Voia  să mă vadă cu topit, cu firul de salivă în colţul gurii, cum e scobitoarea la şmecheri. Îţi acord această victorie scumpo, zâmbesc în colţul gurii, şmechereşte, am văzut schema asta într-un film de-al tău, şi mergând cu spatele, cu paşi mărunţi că sunt firav, ies din cameră.

La mare, de 1 mai

Am fost şi noi tineri odată. Mă rog, ea a fost tânără, eu m-am născut bătrân şi-aşa am şi rămas, cu o supărătoare durere de spate şi o preferinţă absurdă pentru compot la mic dejun. Ne-am cunoscut la mare, de 1 mai, acum 3 ani şi jumătate. Era prima oară când prietenii m-au convins să mă dezlipesc de frumosul meu Bucureşti, sub pretextul că aerul curat de la mare o să-mi facă bine la astm. A, da. Aveam şi prieteni pe atunci.

Scopul suprem al băieţilor mei era să-mi găsesc măcar o gagică, măcar pentru o noapte. De fapt nu. Măcar o gagică pe noapte, sau ceva de genul suna. Nu ştiu cum ne-am abţinut toţi să nu pufnim în râs la o aşa idee. Chiar de-aş fi putut şi corpul meu costeliv şi bolnăvicios ar fi fost prin absurd la modă anul acela, nu asta voiam. Şi ea, din gaşca vecină, fata care dansa în jurul focului şi-mprăştia nisip de colo-colo, de nu mai ştiau ăia adunaţi ca la ospăţ de ce s-o înjure mai întâi. Că le intră nisip în ochi. Că le sâcâie focu şi unu nu s-a gândit să ia patură sau sac pentru cort. Şi dacă se stinge şi focu au pus-o.

Ea, care dansa ca o capră cu tălpile arse, a ştiut atunci că din mine o să facă cel mai frumos prost din viaţa ei.

Şi ne-am găsit la mijloc, mergând unu spre altul cu o senzualitate prefabricată în privirile tulburi de la alcool, şi ne-am încolăcit ca nişte şerpi într-un dans penibil şi ne-au fluierat toţi beţivii. Şi prietenii mei.

Şi încă de-atunci am început să ne minţim.

După ce ne-am consumat de-atâta dans sălbatic, ne-am trântit pe nisip, ca şi cum unicul nostru ţel era să facem în nispi o urmă cât mai adâncă a cururilor noastre, mi-a spus că nu e ca nicio altă fată şi dacă s-ar plictisi fie şi pentru un minut, ar muri. Oricât de aproape eram să-mi iasă combinaţia, m-am uitat cu neîncredere la ea.

Dar ea, scumpa de ea, s-a prins şi ia în mână sticla de votcă ieftină. O ridică şi pentru un moment îngheţ de spaimă c-ar vrea, printr-o oroare inimaginabilă, să beau din ea. Dar nu. Îşi toarnă sănătos pe mână până aproape de cot. Cu un chibrit işi dă foc la mână şi râde ca netoata, isteric, fără prea mult curaj să-mi spună să-l sting, dar cu o disperare în ochi de ţi se făcea milă. Am stins focul cu pătura. Şi atunci, simbolistica relaţiei noastre a fost stabilită: ea urma să facă căcaturi din ce în ce mai mari, cu unicul scop de a-şi demonstra că poate să susţină o afirmaţie care are sens numai şi numai pentru ea, sau pur şi simplu să dea fost la lucruri, iar eu urma să strâng după ea , după fiecare căcat, să o protejez, să fiu întreg la cap, sau pur şi simplu să sting câte un foc din când în când.

Nu era singura care a început cu minciuna. Chiar în timp ce regretam dansul meu stupid de câine în câlduri cu prea stimabila-isterică de lângă mine, mi-a oferit o ţigară şi eu am acceptat, deşi era prima ţigară dintr-o viaţă de astmatic. A fost la multe lucruri „prima mea”. Şi ăsta cred că a fost un scop clar stabilit al ei, până-ntr-atât încât cred că avea pe undeva dosită vreo listă pe care le bifa, că prea le iniţia şi ducea la capăt cu aşa o bruscheţe şi grabă, de ieşeai din toată treaba năuc şi puţin frustrat, iar ea, tot timpul pe grabă, imortalizând momentul cu un aparat foto de buzunar, asta când făceam ceva moral, pe care puteai arăta ulterior la cafea şi trecea mai departe.

Am fumat cam un an de relaţie, doar când îmi oferea ea ţigări, ca să nu mă fac de râs. Atât de rău mi-era şi aşa cu patos tuşeam, încât chiar prost aş fi fost să-mi iau eu singur ţigări. Cred că de-asta îmi şi zicea zgârciob.