Ne-ndemnăm, ne-mbătăm.

Ochioasa deja dă ochii peste cap că m-am făcut cârpă şi n-area face cu mine nimica. O ciupesc de bucişoare. Râd ca porcu. Tata-socru râde şi el. Nevastă-sa şi aia ochioasă, vra să ne pună d-ale gurii în strachini. Bărbasu pus şi el pe cioace, pride-o de-o ciupeşte, da’ nici asta n-are chef d-a glumi şi-i frige una peste ceafă. Hăhă. Se-ncruntă puţin, da’ mai pune în pahare şi tot aşa şi tot aşa până se lasă de seară. Nu mai am voie să dorm cu ochioasa, mă-mping cu voinicii mei în sofragerie într-un pat uite-atâtica. Mă foiesc, mă învârtesc. Fac pe zmeul, da’ ce cald e-aicia, io dorm pe jos. Fără pernă, fără pătură, ţine băuturica de cald. Voinicii se bucură că au şi ei unde trage o beşină fără să fluture pătura. Cur în cur şi noapte bună, vorba ceea.

Se crapă de ziuă şi crapă şi ceru în două d’atâta ploaie, mai că-mi vine să plâng de pantoforii mei de lac. Mă scarpin în cap, mă scarpin şi prin alte părţi aşa de dimineaţă şi-apoi cu obicei prost cum îl am ieu câteodată mă proptesc cu mânile în buzunare.

Da’ ce să vezi: săculeţu roşu. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta. Nici pâs în hărdughia de casă. Mă duc în bucătărie şi găsesc p-acolo nişte dă resturi întărite, pâine uscată şi ceva brânză, dă-i de hăpăie, trezeşte-i şi păilalţi doi direct cu mâna la gură să nu facă zgomot şi îi trag după mine la fămeie în bucătărie să ne umplem desagele. Că noi doară n-am venit cu mâna goală. Dă şi d’aia dă şi d’aia, i-ote nişte plăcinte cu mere, mai bagă-n gură mai bagă în traistă. Hop ş-aşa, ş-acuma tuleo. Cum nu? Da’s prea tânăr de măritiş şi dă omu ăsta faliment dacă mă-mbată dă fiecare dată când îmi iese mie suflu pă gură de frica măritişului. Se cam uită băieţii mei cruciş la mine, îşi dau ghionturi la gioale, oftează, se-ncruntă suspină.

Da’ atunci io le zic: Băeţi, mergem la Sinaia. Pe banii mei.

Hop sus! Săriţi! Să trăiţi! Tatăl fetii cu cari prea făcut-am necuviincioase, îmi trage una la coaste.

Au!

Săr în picioare ca ars şi mă uit mai cruciş, mai plimbăriş, nu-nţeleg nimica.

Ginerică, ginerică, ce faci ginerică? Şi trosc o palmă sănătoasă pe spinare. Mă uit după ochioasă, aş trage-o de păr de numa numa. Micu e mulţămit de bondoaca lui. Îi face ocheade din bucătărie, a pus de mămăligă şi se mişcă leneşă din şolduri printre tigăi şi oale.

„Ia zi ginerică…”Mă uit la el. Zic „cum? Ginerică?…  Da io nu cred căăă….” Înghit în sec, s-anvineţit turbatu’.

M-am prins ca smântâna. „Ce să zic tată-socru? Mai ie palincă?”

Şi mă ieie tata socru de mână şi mă aşează la masă. Pune sticla la mijloc şi palmele pe masă. Aştept să ia vorba şi să arunce în mine cu ea. Se încruntă, zâmbieşte, se scarpănă în barbă şi o ia de la cap, de simt cum transpir ca la sapă la min-acasă, da’ de data ceasta nu m-aşteaptă răcoarea din hambar şi chiseliţa acrişoară şi rece. Înghit în sec şi mă şterg cu mânica. Oftez. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta. Toate lumea a tulit-o. Nu tu perechi de ochi în car să mă culeg cu firea, nu tu vorbă bună de la nimenea.

Îşi drege glasul şi prinde a vorbi. „Mă băiatule, zice el, Nelu ţi se spune ţie da?”

„Da, tată socrule”, mormăi ieu în barbă.

„Dă la Ionel, adica, nu?”

„Da” zic eu, mai repezit, ăsta vrea să mă facă la nervi.

Ziceee, „tu ştii că io am auzit aseară? Nu te uita în jos, că e omeneşte. Nici asta nu e sănătoasă de ţipă ca apucata, de parcă ai însemnat-o cu făr roşu ca pă vite.”

Am amuţit, transpiraţia se făcu rece şi mă prinde leşinu şi nu mai am aer.

„Da ştii cari e păcatu tău?” Zice el.

„Că nu eşti primu şi ştii şi tu şi ştiu şi eu, nu mai fac păcat mai mult să mai şi mint, că deja… Deci, ştii care e păcatu tău? Că ai rămas până demeneaţă. Şi te-am prins şi demult vreau să prind unu să mă scape de ea, că două pisici în casă când vin căldurile e prea mult pentru mine şi baba mea.”

Şi e cu râsu plânsu părinte, zău de nu. Să plec n-am unde, să-l las pe om aşa după ce şi-a scuipat sufletu lui tot, aşa, pe masă, la o ţuică fină, n-am cum. Întind mâna spre sticlă. Poc! Trage peste ea o palmă grea.

„Da’ stai aşa că n-am termenat. Ne cinstim noi destul dupe aia.”

Ziceee…

„Deci, ă, o iei, vrei nu vrei asta e, o iei. Ei îi place de tine văd aşa, nu ştiu dacă mai mult decât să alţii, da ţi-am zis că te-am prins. V-aţi găsit, v-aţi nimerit, aia e, măi copii. Uite-aicia, şi pune un săcuţ roşeatic aşa pe masă: ăştia-s de inel. Mâine te duci şi-l iei. Poimâine vii şi mi-o ceri şi apoi te duci la d’alde măta şi tactu să le zici şi lor.”

Şi-apoia „Pun mai mult d-un deget? Că te-ai cam gălbejit.”

Ajunsăşi la locu’ cu pricina. M-a prins simţirea că erea o noapte lungă: nimenea nu dansa.

Prea poate-să de la varicea babilor. Şi fetele dragele, verişoarele-perişoarele stăteau cuminţi pe canapeaua împodobită cu „Răpirea din Serai” şoptind „Mai aşteptaţi şi voi niţel, că se culcă devreme…” cu un surâs tainic şi gropiţe în obraji. Peste cel mult jumătate de oră am răbufnit, sătui de plictiseală şi am evadat sub pretext că mergem să vedem ce mai sunt pe-acolo. Pe frigul năibilor, noi umblam numai în costum, că n-ar fi fost prea elegant să umblăm cu fâşul fâş-fâş peste stofă. Uitaserăm pesemne că eram la ţară mai spre munte. Îngheţaţi de frig, cu ţurţuri la nas şi mâinile sloi (noroc cu şosetele de lână) cercetam, disperaţi si-tu-a-ţi-a!  „Împrejurimile” ereau „La Vio” şi erea singurul bar împuţit d’acol. Acolo ne-am băut toţi banii şi am cântat toate cele 3 imnuri până ce-am obosit şi un bătrân mai beţiv ca noi a urlat la noi că trece anu’ şi-ălălalt şi tot aşa până o s-avem noi ghiers. Cănd ne-am uitat mai bine, Micu adică, a tresărit, atât căt mai putea să se zbată creieraşul lui înnecat de  spirtoasă şi ne-a tras de mânică „ E unşpe, băăăă, nenorociţilor”.

Şi dă-i şi fugi şi dă-i şi fugi, dar stai nenică că parcă nu mai ştie nimeni de unde am venit şi unde ne ducem şi dă-i şi fugi şi noroc cu palinca aia că altfel tare ne mai era frig şi n-am fi putut să adormim noi chiar aşa buştean tocmai în căpiţa vecinului fetelor. Hop-trop, se face dimineaţă, cântă cocoşul, intră pe uşa grajdului ditamai namila de om, stâpănul casei, cu furca în mână: „BĂĂĂĂĂĂIIII, voi n…” şi-atât a fost nevoie ca bietul Gică, mai slab de înger, de-abia trezit din somn, cade iar în nesimţire, leşinat.

Când ne-a auzit povestea, omul s-a pus pe-un râs teribil şi plesnindu-se peste genuche şi tot întreba, nevănindu-i să creadă, dacă noi chiar am cântat imnul, dacă chiar ne-am rătăcit şi dacă am pierdut Revelionul. La fiecare răspuns, noi mai înfloream, mai glumeam,mai râdeam. Bietul om, un suflet mare, ce mai! ne-a chemat în casă, la căldurică şi a pus pe masă bucate de bucate şi-am mai pus şi noi tot ce mai erea asupra noastră, nişte pălincă şi ceva friptură, cruţată de foamea noastra de la atâta colindat „Împrejurimile”. Ospăţul s-a întins şi la vecinu-său acasă, mesenii s-au mai înveselit o tură şi băutura a curs şi ea şi mai veselă, veselind p’ăi  veseliţi deja, până ce i-a trimis direct la culcare.

Iată-ne din nou la verişoare. Pâş-pâş pe scări în sus ne ţinem tuţi patru de mână (Gică e culcat lângă tata-socru, asta ţi-o explic eu mai târziu părinte) că e întuneric. Când se-mpiedică Gică, chicoteşte aia mai bondoaca şi când mă-mpiedic ieu, aia mai ochioasă. Am prins împărţeala.

Ajunsăm sus, tiptil pe vârfuri să nu trezim bunica. În cămăruţa lor, că dorm ca surorile, fac pe supăratele şi se-nghesuie una-ntr-alta pe patul cu cuvertura ţepoasă. Că de ce-aţi plecat. Că de ce n-avurăţi răbdare. Că aia bătrână s-a culcat devreme. Taca taca taca până le prindem de mijloc. Chicotit. Le-am împăcat. Şi într-un pat cât mă vezi şi cât de văd de lat dă-i şi te-pinge, cu fetele la mijloc, chinuie-te cu bluziţa, vezi că brâul e brodat de tuşa, stai că aia nu-i a mea, da-mi-o p-aia care-o vrea. Tot aşa cu învârtita, ne sucim, ne răsucim, începe nebuna să ţipe ca mâţa în călduri, pune-i mâna pî gură, pune-i şi tu Micule că nu mai tace nebuna, şi mai muşcă de-un deget şi mai hai un cot în coaste şi mai haida un scuipat în sân să nu ne-audă taică-său. Şi mai trece un ceas şi mai trec două şi se crapă de ziuă. Trage nădragii, cu şliţu la fund, ia cămaşa, pune ciorapu ăla bun şi tiptil pe scări.

Ne punem lângă Gică, la picioarele lui împuţite colea şi sforăie ca porcu până au! Un şut la pateu.

În Ajun au venit colindătorii şi am stat toţi în jurul  sobei, frigând covrigi la gura ei, şi cinstindu-ne, alături de tata, cu pălinca lui faimoasă. Ne ameţisem de-a binelea când mama ne-a lăsat cele de dat colindătorilor în grijă şi s-a dus să-l culce pe tata în cămăruţa lui de suflet, cu soba ciobită, şi au ciocănit la uşă două domnişoare a-ntâia. Ne tăvălam pe jos de râs la poveştile deşuchiate şi bălbăielile lui Gică şi abia ne mai urneam făr să lovim câte ceva şi se prea poate ca domnişoarele să fi fost fărmecate de ăi doi litri de pălincă pe care i-am dovedit în seara ceea, eu şi Micu, mai iuţi de picor şi, zic eu şi ceva mai spilcuiţi am dat fuga să le întrebăm cum de sunt afar la ora ceea târzie şi cum de nu li-s părinţii îngrijoraţi şi vai ce frig e-afară şi oare nu or vrea să intre niţel să-şi odihnească picioruşele? Dară nu şi nu, printre chicoteli, că dară nu ereau de piatră la farmicele celea, au povestit repede şi copilăreţe că sunt verişoare, că părem simpatici, că tatăl lor le-aşteaptă de-abia peste o oră pen’ că-i ocazie specială, că ar bea şi ele un ceai fierbinte şi cu binişorul le-am băgat în casă.

Ce-am tot vorbit noi o oră nu mai ştiu, ce-i drept, dar din ziua ceea ne-am tot întâlnit, până ce ne-au chemat fetele la Revelion, undeva prin Vălenii de munte, la rudele din partea tătânelui, bineînţeles, vin şi părinţii dară casa e mare şi vorba ceea, s-aducem d’ale gurii şi să petrecem bine.

N-om ştiut noi ce să zicem de oferta generoasă, dară de bine, de rău ne-am scos de la naftalină costumele cele bune, ciorapii ăi de lână şi pantofii de lac, am luat nişte măncare de la mama, numai dintr-ălea de te lingi pe degete şi palincă, dară şi ce băuturi am mai găsit pe la magazinele din sat, mai de fiţe şi bun gust.

 Echipaţi cu voie bună la sticlă de 0,5 şi ţigări Pluton, fără filtru, am pornit la drum, spre ceea ce avea să fie ăl mai păcătos an din viaţa mea.

La oraş, cum i se spunea atunci, că nu te duceai în oraş îl de la munte sau la vale, în Constanţa sau Piteşti, pentru ăi bătrânii nu conta, te duceai la oraş, am găsit alt soi de femei, căci fete găseai mai puţine, dacă-nţelegi tu, părinte. Să mă ierţi că iar vorbesc cu păcat.

Ştiau mai multe decât învăţasem eu de la Verginica, și ce m-am spăriat la început! Nu conta că eram puştan slăbănog, cu muci la nas şi cu nădragii legaţi cu sfoară. Eram Ăla de la ţară, vânjos peste poate şi trecut prin viaţă.

Ai crede că erea mai greu să le ridici poalele în cap, cât erau ele ceva mai citite şi mai culte să le zic aşa, la sfârşitul zilei tot cătră ăla mai dintr-o bucată să-nfigeau, căci la urmă toţi animale suntem şi doamnele voiau bărbaaaaţi adevăraţi, munciţi de mici, bruni de la atâtea veri de stat în soare, de cules grâu şi iubărit în fân… Şi se visau şi ele femei de ţară. Îşi făceau cosiţe şi se-nfăşau în cămăşi large, albe. Îmi cereau să le ţes poveşti dăspre viaţa la ţară, chipuindu-şi cu ochii pierduţi în zare, sau mijiţi de patimă, cine ştiă ce obiceiuri de de mult, de care cred că nici tataie, Dumnezeu să-l ierte! nu a auzit. Şi-atunci eu le trânteam un „Lasă-mă femeie în pace! Tu crezi că m-am născut poet?!” şi ele se aprindeau pe loc, dară nu dă nervi ori supărare, ci dorinţă. Femeile, chiar şi ălea mai puternice, ascultă-mă pe mine, simt nevoia să fie puse la locul lor. Chiar de-i măcar în joacă, dar o vor.

Pe la douăzeci de ani, parcă împins de dor, m-am întors ceva zile nainte de sărbători, în sat.  Mă lăsasem de ceva ani de şcoală şi plecam, cu lunile, în străinătate şi jur, părinte, ca peste tot unde mergeam, trimiteam mamei o cutie de bomboane, cele mai scumpe şi mai vestite , de se topea săraca pe picioare când sosea pachetul, suspinând şi cu un surâs pe buze şoptind: „ Băiatul aista o să mă deie direct la diabet”.

Am ademenit să-mi fie tovarăşi de drum, doi prieteni buni, tot români, culeşi de prin Spania, cu poveştile copilăriei mele.

Primul păcat pe care mi-l aduc aminte, pe lângă nimicurile copilăriei: blestemurile auzite de la cei bătrâni pe care le repetam şi noi, în şoaptă, necăjindu-i, furatul de mere coapte, vara, trândăveala de cu seară, bancurile deşucheate de la poartă şi minciunile neruşinate şi mai neruşinate, a fost Verginica, auzi aci glumă, o femeie durdulie pe la vreo 40 şi ceva de ani, cunoscută prin sat drept „ dezvirginatoarea”, care a pus capăt vieţii mele de băieţandru de 13 ani, trăgându-mă repede de mânecă, !cam până ce venea bărbati-său!, în lumea bărbaţilor adevăraţi. Şi zic păcat, nu pentru că era ea măritată şi nici pen’ că bărbac-său era coleg de muncă, la rafinărie, cu tata, ci pentru că era atât de urâtă, biata femeie, urâtă rău! Nu avea în corpul ei mătăhălos nici urmă de senzualitate, de sexăpil cum zic ăştia acuma, dar avea un chip atât de limpede şi lăptos şi draga de ea, servea întotdeauna „clientul” cu o negresă de post, de-ţi era mai mare dragul să mai dai o fugă, pe la 2-3 la amiază, să te facă iar bărbat.

De-atunci, să mă bată vina, numai fete una şi-una am prins! Chiar şi pe fata preotului de-atunci şi tare rău mi-a părut că m-a făcut de ocară în întreaga biserică de-a plâns mama vreo 3-4 zile pe urma mea şi tata n-o lăsa nici pâine să-mi mai dea, decât dacă munceam şi eu „măcar o zi la sapă, că deh, lenea e cucoană mare care cere de mâncare” suduia el şi mai trăgea o duşcă de pălincă, să mai uite amarul. Salvare mi-a fost, pe drept, chiar acea pălincă, la vreo săptămână după slujbă, când l-a chemat bietul tata pe preot să-l cinstească: la sfârşitul nopţii de pomină, pe la vreo 4, după multe bunătăţuri făcute de mama şi multă, dar multă, te rog crede-mă! pălincă am auzit din camera mea,cea de la mansardă preotul urlând, ameţit de băutură şi durere : „Femeile! Ispititoare! Fără pic de creier! Seamănă cu mă’saaa! Mi-aduc aminte..acum 20 şi mai bine de ani, în păpuşoi la Ghicu…” Am râs pe înfundate în perna mea albastră şi mi-am dat seama, nenică, că pot să scap cu de toate. Mama m-a iertat, tata a mai băut nişte pălincă şi fata preotului s-a luat cu un d’alde Raţă şi până să plec eu la oraş, cu şcoala, ea avea 2 copii de tâţă şi unul mai mare de 4 anişori care-mi semăna leit.

N-a mai pomenit nimeni de ea mult timp, până ce-a plecat cu bărbac-său cu munca în Italia.