-Aici e Cursul de Jurnalism? Miros a fum de aseară şi părul meu e lipit, în smocuri, de tâmple. Am o codiţă împletită în frunte de trei zile jumătate. Frezat, parfumat şi cu un Peter Dinklage mai înalt decât mine, el dă din cap; e sigur pe el.

În spatele lui, cu paşi târşâiţi, Ioan părea aproape normal.

Vorbeşte pretenţios şi uşor peltic. I se zice Maestrul:  probabil e un fel de mentor din umbră al tipului care ţine cursul, sau poate pur şi simplu scrie pe undeva.

Maestrul îşi citeşte textul… e lung. Mie îmi fierbe capul, textul meu e ultimul şi e prost ca un sos de roşii făcut în casă fără chimen şi piper. Sau ca un ketchup. Ketchup prost. E haos în capul meu.

Vorbeşte frumos şi e amabil. Se reflectă în actori trişti, bufoni şi vânzători în piaţă, pe care-i descoase de le sar butoanele şi fulgii din şube. Detalii, detalii, detalii. E metodic, serios, pe coloane, cu bold şi fără linie de spaţiu. Detalii, detalii, detalii. Scrie textul, îl rescrie, are trei variante şi abia dacă-i place vreuna: e sus şi apoi e jos. Spune multe, dar ar vrea să spună tot. Detalii. Îl compun şi îl descompun în scuze. Dacă ai avea hainele mereu călcate, pantofii lustruiţi ca puştiul care ţine cristelniţa în Biserică duminică dimineaţa şi ţi-ar păsa de tot, TOT timpul, ai fi ca Maestrul. Doar că mai scund.

Vorbeşte repede. Mijesc ochii câteodată, să-i pot citi pe buze, dacă mai spun o dată măcar „poftim?” o să mi se dezlipească de cap o bucată de ruşine şi o să cadă cu un „pleosc” drept în mijlocul mesei. Părul lui lucios, mereu uşor înclinat spre partea stângă sfidează gravitaţia; cu căciulă, sau în bătaia vântului, înfruntând valuri de fum albăstriu, e de neclintit.

Se uită în toate părţile tot timpul şi scanează tot, adună detalii, detaliile îl compun şi îl descompun. În poveşti, de când era mic. Trasează linii în carneţelul University of Cool: e o schemă cu poziţia meselor. Trasează detalii.

Sâmbătă trec. Trec pe la Dristor şi mai trece o sămbătă. Sâmbătă trec tot mai des, pe lângă altă sâmbătă.

Aici a fost Cursul de jurnalism. Maestrul îşi cere scuze că textul lui nu e bun. Maestrul îşi cere scuze. Mereu. Nu ştiu de ce i se zice „Maestru”. Ar trebui să i se zică „omul bun”.

Preambul: Alergăm, nu vor să ne dea bilet, alergăm, trenul pleacă în 5 minute, alergăm, naşul se fâstâceşte ca Marilyn deasupra canalului, alergăm, găsim două locuri. Ne oprim şi răsuflăm.

Decor: compartiment obosit de gri de tren, durduliu mai negricios în pulovăr negru strâns pe corp: pe tricoul gri spălăcit desluşesc forma buricului

Actori-combatanţi: colţ stânga- CFRist pe la vreo 50 de ani(deghizat), colţ dreapta- tânăr revoltat de sistem

Elemente de compoziţie: controlorul- picătura care a umplut paharul, studentele: incitatorii

„Nu avem bani. Suntem studente, cu 3,5 luam personalul până la Ploieşti şi ajungeam când ajungeam şi tu vrei să-ţi dăm 20 de lei?”

Nu ai sorţi de izbândă cu controlori fixişti, burţoşi şi autişti: stau în uşă să intre frigu’ până cedezi şi le dai banu’. Mă sâcâie până îi întind 2 bancnote de 10 lei: cască ochii ca o curcă beată „21, 5 am spus”. În compartiment nimeni nu mai vorbeşte.

Oftez şi îmi trag gluga pe cap cu gândul naiv că aş putea trage un pui de somn.

Uniţi de cauză comună, dar separaţi de tabere adverse combatanţii încep să combată; am trecut de mult de remarci fine despre zăpada pufoasă de pe şine. Pe sub gene apreciez postura cocoşilor: ăl bătrân(C.B) e adâncit în fotoliu şi creasta albă e ciupită la tâmple, ăl tânăr(C.T) e înfoiat şi cotcodăceşte prelung- atacă des şi rareori rămâne fără ghiers, ăl gras(C.G) aşteaptă înfruntarea şi ia partea  nimănui.

C.T: Se poate, domne, să nu fii în stare să cureţi o amărâtă de zăpadă de pe şine? La câţi angajaţi sunt…

C.B: Nu mai sunt chiar atâţi de mulţi, să ştiţi. Acum ani buni, era armata: 50 de oameni aduşi să dea cu măturica. Apoi din ce în ce mai puţini, pân-au rămas vreo 2: stau şi-aştreaptă, la macaz, să răsufle şi să dea cu măturica. La ce salariu de rahat, mai îţi vine să dai cu măturica?

sub suflul ultimelor cuvinte, guguloaiele scămoşate îmbrobodite pe mânecile lungi, tremură înfricoşate.

C.G se uită în jos, oftează

C.T: Păi da’ atunci, de ce-au mai investit atâtea milioane în locomotive cu 200 la oră? Unde să se ducă cu ele?”

C.B.: Nu ştiu cât au investit.

C.T: Da’ de tehnologia de la ăi din Norvegia, Scandinavia şi alte alea, ce să mai zici? Ăia cum de tot ajung la timp, prin nămeţi şi viscol?

C.B: Nu ştiu cum e acolo, la ei. Dar dacă la noi, din 10 în 10 ani, să zic, vine urgia, mai are rost să cheltui atâţia bani? Mai e rentabil? Să fim rezonabili. Eu lucrez la CFR şi mai ştiu şi eu, aşa, una-alta.

Şi atunci, C.T. nu s-a mai certat cu C.B.

S-a certat cu instituţia. S-a certat cu sistemul. S-a certat cu România.

Şi-a mai descheiat doi nasturi de la pulovărul lucios şi scump, şi-a mai scârţâit de podea, adidaşii imaculaţi, să capete curaj şi a început să toarne toate rahaturile din informaţii obscure, pe glas piţigăiat, ca o babă spălăcită şi răutăcioasă, la şezătoare.

C.T: Şi eu ştiu. Ştiu multe şi nasoale. Am o prietenă în Braşov şi mi-a spus cum s-a privatizat CFR-ul. A venit unul mai negru, ştiţi, omul negru şi i-au lucit ochii a câştig: a cumpărat şi la primul drum, şi-a scos pârleala. Şi-atunci, tu ce mai faci? Mai îţi vine să plăteşti o grămadă de bani pe trenuri care nu circulă şi să dârdâi de frig? Sau dai un ban acolo, la particular, dai cât face, adică şi mergi calumea? Bine, mie mi-a zis prietena asta, că acu e chiar bine la Braşov, nu se circulă atât de greu, dar dacă ar fi, cum ai face?

*Din guşă scuipă venin, cu fiecare cuvânt.

CFR: Nu ştiam cine a cumpărat, dar ştiam că s-a privatizat pe-acolo…

C.T: Şi de fete, ce mai ziceţi, cu controlorul. A avut dreptate? Pentru o amărâtă de staţie? Ăla ce scuză mai are?

CFR: (zâmbeşte amar, e amuzat de cocoşul cel mic, înfoiat tot, care se crede şarpe)

Domne, nu iau apărarea controlorului. Nu iau apărarea muncitorilor şi nici ălora care au privatizat, treaba lor. Nu iau nici măcar apărarea CFR-ului.

De fapt, nici măcar nu ştiu cui iau apărarea. Ştiţi vorba aia, România e o ţară frumoasă, păcat că e locuită!

C.T: Şi condusă!

Se văd fabricile ţi ne luăm şubele pe noi. „Seară bună!”

Epilog: Ne trag de urechi până protestăm, în piaţa Universităţii. Ne trag de mânecă noi miniştrii să-i primim în casă, că-s mai buni ca ceilalţi. Ne trag pe şine, trenuri slinoase şi întârziate, prin nămeţi care au înghiţit case şi au scuipat mame şi copii pe horn. Ne trag de limbă ţi degete: vor să ne ia şi libertatea: sus pancartele, un nou protest, de la naţia de C.T. zburliţi:  Ia mai ducă-se dracului şi ACTA!

Nu e zi în micul meu orăşel de provincie în care să nu calculez câte minute mi-ar lua să ajung în cele 4 puncte extreme: 12 minute. Fix 12 minute.

De când am ajuns aici, în Bucureşti, nu m-am gândit nicicând că metroul ar putea da greş. Întodeauna era punctual ca o fată mare cu multe coşuri pe faţă. Astăzi, în schimb, la ora 18:17 metroul cu direcţia Preciziei ne-a tras-o tuturor în staţia Eroilor.

De-abia e loc să cobori scările, e puhoi de oameni şi pluteşte deasupra capetelor plecate de plictiseală, un miros acru de şosete. Dacă nu cobori, te împing ceilalţi din spate, dacă încerci totuşi să o faci, simţi că o să cazi pe oameni. Oamenii se înghesuie în metrou „ ahai domne, că mai încap şi eu acolo”.  Bietul şofer de metrou, de teamă să i se strice minunăţia, promite: „Următorul tren cu direcţia Preciziei va sosi la linia 2 în două minute”. Fără să aibă prea mare efect, conductorul anunţă închiderea uşilor. Mai vine un val de oameni.

Nu-i bai. Îl aşteptăm pe următorul.

Mai trece un metro spre Dristor, mai vine un Preciziei. În ăsta trebuie să ne urcăm.

Odată cu introducerea(literally) ultimului precizian, se închid uşile şi începe magia: s-a format o mini-comunitate care-l înjură la unison pe Băsescu. Mama mă-sii, el e de vină. Mă plâng lui Horaţiu că nu mai îmi simt oasele. Se poartă discuţii pe diagonală şi pentru orice cuvânt rostit, trebuie să inhalez poliester împuţit din fesul babei din faţa mea.

„Bă, mie îmi e chiar bine. Am avut noroc, le spune libidinosul pitic, cu ochelarii finuţi de cocalar prietenilor lui”. Din când în când îmi mai suflă în ureche ca nu cumva să uit că e imoral de aproape de mine. Îmi înalţ ruga cu voce tare: „Orice, dar orice numai să nu se stingă luminile.” Râd nervos, dar vorba aia, vorbesc serios. Îmi sprijin capul pe umărul babei în timp ce vorbele horaţiene mă încurajează: „de ce nu? E şi asta o experienţă”. Piticul pufneşte din nou în urechea mea.

La Poli, toată lumea coboară; se circulă pe-o singură linie şi trebuie să schimbăm metroul. Horaţiu mă compătimeşte şi se pierde prin mulţime în paltonul lui frumos. Precizienii se iau la harţă cu ceilalţi muritori de rând care aşteaptă metroul spre Unirii: „Tu n-auzi bă? Nu mai vine ăla de Unirii; îl schimbă în Preciziei!” Se trag de geci şi se împing, se bagă în faţă şi un scuipat gălbui zboară prin aer.

Prind un loc şi-mi spun că a sfârşit calvarul.” Lasă-mă nene să cobor. Aţi năvălit toţi grămadă ca vitele!” „Da’ ţie nu ţi-e ruşine, domnişoară?” „Ei da’ uite că nu!”. De afară se-aude o voce subţirică, de muncitor sfârşit: „Băăăă! Împuţitule! Puţi a prostie băăă! Nu putea s-anunţi şi tu? Treiiij de milioane pe lună! Ne-aţi mâncat viaţa bă! Băsescuuleeee!”

Ca într-o familie, ne punem pe râs, că asta-i cea mai bună terapie. S-a mai scurs deja o oră din viaţa de precizian. Aşteptăm şi aşteptăm, dar uşile tot nu vor să se închidă: se-aude un bubuit puternic: neuronii s-au ciocnit violent de tâmplele unui tânăr necioplit şi s-au scurs pe sub urechi. Asta s-a auzit… sau un pumn în uşa metroului, ca un îndemn prietenos : hai să mergem! Un moşuleţ îi zbiară în capul acum golit:” Da’ nu totul se rezolvă cu bătaie, măi!!”.

La Păcii coborâm din nou.  Coborâm pentru o nenoricită de staţie.

Măăă, da’ ce departe mai stau, Băsesculeeee!

Nu fără un motiv întemeiat  îndes kilul de portocale în ceea ce mi se pare acum a fi cea mai mare geantă din lume. Serios acum, unde încap atâtea lucruri? E prima oară când merg la un vernisaj şi covorul plin de haine mototolite mi-e mărturie: cu ce naiba să mă îmbrac?!

Nu contează asta, nu? O să apreciezi că am venit pentru tine şi pulovărul ăsta lung şi verde o să fie trecut cu vederea, ca prima greşeală gramaticală a unei reporteriţe blonde şi cu ochi albaştri.

Puiul de artist şi iniţierea: Te cunosc de atâta amar de vreme încât trebuie să vin să-ţi văd munca; dacă aş face şi eu ceva demn de arătat sunt sigură că ai veni şi tu s-o vezi pe-a mea. Cine ar fi crezut la început că tu chiar nu-ţi spuneai “artistul” degeaba.

La naiba! Tablourile tale cu ciori şi lampa de sticlă în formă de cap de bărbat sunt mult mai tari decât masa aia din plexi şi aliaj de linguri şi furculiţe de argint. 8000 de euro spui?! Nu îmi imaginez cine ar da atât pe-o masă…

Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, un cuplu pe la vreo 30 şi un pic de ani se strecoară pe lângă studenţii în căutarea febrilă a open-barului şi canapelele fashionable ticstite de reviste “The One” Pantofii ei ţipă: OPULENCE! la boncancii mei urâţi.

Teritoriul masculului dominant: Am auzit multe despre casa asta: gen că ar fi placată cu aur pe aici, pe colo. Sunt multe povestioare legate de casa lui Becali.

Mă gândesc că dacă aş  avea pic de talent, i-aş vinde scump nişte stickere aurite cu faţa lui, să şi le lipească pe frigider şi pe oglinda de la baie.

Sustragerea prăzii: “Pot să iau şi eu o revistă de-aici? Crezi că or să se uite oamenii urât la mine?”

“Nu, e ok. Ia o revistă, ia două.”

Festinul bestiilor: În elementul lor natural, prădătorii stau la masă. Se pare că e open-bufet şi ei gustă din brănzeturile iuţi şi beau vin din paharele înalte cu o nonşalaţă fantastică: discută cu ceilalţi de la masă; e ca o cină între prieteni. Artiştii fâstâciţi sunt prinşi la mijloc şi trecând pe lângă mese, mai iau o bucăţică de brânză. Mie mi se pare că miroase şi refuz cu înverşunare.

Mă duc pe hol şi cobor în cramă: “Măi Mara, nu cred că ai voie acolo”. Pe hol sunt prăjituri rotunde cu struguri, migdale caramelizate şi fursecuri pudrate cu zahăr în farfurii albe de plastic. Mă aşez pe un scaun şi mă uit la tablouri, ronţăind dintr-un fursec.

Fraternizarea speciilor: “Hai să o vedem pe Esca!” Mă las cu greu convinsă şi îmi târşâi bocancii privind în urmă cu nostalgie copliărească, bufetul-subsol propaspăt eliberat de fanii Esca. Îi aud vocea, dar  nu pot s-o văd. Îmi poierd repede inetersul şi mă uit pe rafturile colorate: aud un “pardon, pardon” pe o voce subţirică şi mă întorc.

Era chiar ea, Esca, pitică şi slăbănoagă, tencuită cu  un strat implacabil de fond de ten. Îmi  aruncă un “bună”, dar eu n-apuc să răspund.

“Habar n-ai pe ce lume trăieşti!!!”

“Mai stai mă mult?”

Strigăte se înalţă în aer.  Răgete, mai degrabă. Cavalerii mesei rotunde se ţin unii pe alţii, se tem de atac şi unii părăsesc terenul de luptă. Stăpânul locului îi ameninţă pe unul mai guraliv cu o armă. E şi mâine o zi.

Zâmbeşte strengăreşte în colţul gurii şi lasă din mâini lopata de zăpadă. Băieţii de la masă ştiu că a glumit, dar parcă s-au mai potolit niţel. Trecând pe lângă masa noastră, nici nu se mai oboseşte s-arunce ocheade iscoditoare, strânge de pe mesele gălbejite şi soioase pachetele goale de Pall Mall şi căni încă aburinde. Pe la vreo 60 şi umpic de ani, îşi târâie puţin piciorul, dar e ceva la omul ăsta şi ceva de preconcepţie, că te-ai aştepta din clipă-n clipă să legene din şolduri ca o hangiţă în floarea vârstei.

Femeile nu sunt bine-primite aici, ăsta e sanctuarul moşilor obosiţi, veniţi de la muncă, sau de vis-a-vis, de la pariuri. Au ţipat la o roşcata voinică (venită după bărbate-său),înfăşată până la mustăţi într-o geacă roz cu negru(să nu o ia curentu), până a dispărut; pe mine nu mă bagă în seamă: ştiu că nu am să mă mai întorc.

În spatele meu, în picioare, un moşuleţ cu ochelari-fund-de-borcan: l-am prins că se holbează la mine, dar nu-i pasă: râd zgomotos şi îmi imaginez că are pleoapele lipite de sprâncene.  Sunt mulţi oameni fantomă aici. Acum sunt lângă tine şi suflă nori de aburi, acum se pierd printre gecile gri şi bleumarin şi dispar.

Lângă „Toilet”, doi guvizi îşi încălzesc cizmele galbene de cauciuc pe un radiator ruginit. Prin uşa întredeschidă a toiletului, văd lăzi îngrămădite care ating tavanul: în ele sunt sticle colorate, care ,cred eu, cântă piţigăiat de fiecare dată când se trânteşte uşa: oare câţi oameni au făcut pipi în sticlele astea?

La colţ de masă, printre pahare de cokteiluri improvizate după mărimea găurii din buzunar: băutură spirtoasă cu gust de vin şi pepsi la 0,5, se dau lecţii de conduită: „Băi Neluţule, e ca şi cum m-aş duce la ăia la poliţie şi le-aş zice: Bă, în 6 luni, îmi expiră ăla. Şi mă uit la el, şi se uită la mine.”Hangiţa bărboasă în dă cu pepsi-ul în cap: scurt. (În radioul cocoţat răsună Phill Collins: In the air tonight.)

Strigăte se înalţă în aer. Glasuri răguşite şi subţirele, mai degrabă, din piepturile scofâlcite. Beţivii de la o masa rotundă se ţin unii pe alţii, de mânecile gecilor gri, se tem să nu spargă vreo cană şi să trebuiască s-o plătească. Hangiţa îl ameninţă pe cel mai gălăgios cu o lopata peste ceafă. E şi mâine o zi, dar e la fel ca asta.

Domol

La ora 14:00 împing uşa cu un scârţâit prelung. Arunc cheile pe pat şi deschid televizorul: Vh1. Mă duc pe hol şi mă întind pe gresie:” Te rog, te rooog Doamne, fă să se întâmple ceva interesant!” Câteodată stau acolo, jos, cu ghiozdanul în spate; manualul de Lb. Română îmi lasă o dungă roşie pe fund. Pipăi gresia rece şi încep să plâng  cu sughiţuri. Câteodată disting feţe de bătrâni pe gresie.

Am 11 ani. Când lucrurile merg bine, îl dau pe desene; îmi plac copii de la 402.

Echilibrat

Am doi fraţi mai mari. Doar că nu ştiu pe unde i-am lăsat pentru că nu i-am văzut niciodată şi nici măcar nu sunt ai mei. În fiecare seară o prietenă îmi spunea că are o viaţă tristă: sau poate eram eu, sau poate era ea.  De când mâinile noastre au foşnit un prim „noroc”,  eşti unul din 5 personaje din noua mea poveste: a început de la gresie şi se întâmplă zilnic. Mă opresc, pe şine şi mă întreb dacă e vreo şansă ca e ele să nu tremure când vine trenul. Mai repede. Mai repede. Confuz. Confuz. E real şi apoi pur şi simplu nu mai e. E încâlcit, murdar şi slinos, un scuipat de la simbolişti şi unul de la şoferi. E posibil să nu auzi trenul? Mai repede. Mai repede. Confuz. Confuz.

Natural

Am tot timpul, în cap, doi fraţi mai mari.
Habar nu am despre ce tot vorbesc.
Eu sunt Mara şi îmi place s-o ard mindfuck uneori.

Luni 11:51

Câţi moşuleţi cu căciuli de astrahan poţi vedea într-o intersecţie? Ai fi surprins.

Am pornit cu stereotipul la braţ şi aştept să aud discuţii despre protest.
Am intrat în labirint şi am ieşit pe altă stradă. Mă întorc şi mă uit în jurul meu. Habar n-am unde sunt.

Patru ţigani au făcut un foc lângă WC-ul public din piaţă. Cel mai bătrân stă pe scaun şi vorbeşte cel mai tare. Puştiul lui cred, aleargă de colo-colo şi aduce materialele de pus pe foc: cutii de ouă şi scânduri de la lăzi. De fiecare dată se întoarce smerit lângă stăpân, ca un câine bătrân. O ţigancă în trening roşu se alătură grupului şi schimbă rapid raportul de valori: vocea ei, clar,e  cea mai puternică.

Mă plimb printre tarabe. Din jegul general, se distinge un fel de înger care zâmbeşte, trece pe lângă mine fără să mă privească. Cu mâinile la piept, ţine două pungi preţioase: una cu brânză şi una cu ouă ,ca şi cum şi-ar fi scos inima din piept şi voia s-o poarte aşa, la vedere. Albul îmbrăcămintei ei mă frustrează.

În faţa Măcelăriei Giulia, îmi notez câteva lucruri. Un cuplu de mafioţi din faţa minimarketului savurează 3 în 1-ul de dimineaţă cu ochelarii de soare pe nas şi geaca desfăcută. La un colţ de labirint, un cerşetor ţine mâna întinsă, deşi nimeni nu trece pe-acolo. Nu oi fi îngheţat, moşnege?

Vreau să descopăr alt drum. Ăsta e pavat cu nebuni:

-Maricicooo!

-Eu nu sunt Ma-ri-ci-ca. Sunt Ma-ri-le-na, curg scârbos, de sub mustaţă, cuvintele nebunei

-Aaaa. Marilenaa! La mulţi ani, făi Marileno! Răguşiţi şi jegoşi se aleargă prin piaţă: Marilenooo!

Măresc pasul. În faţa mea, cu mers de bulevard şi braţ la braţ, o babă mândră cu guler şi căciulă de blană se ţine-atât de strâns de bărbate-său încât i s-a albit pumnul. „Cum unde sunt borderourile?”se aude din hăul gurii lui unde au fost odată 2-3 dinţi.

Tocmai când încep să-mi pun problema că a îmbătrânit populaţia, o nepoată bondoacă şi tuciurie, îmbrăcată toată în roz, îi povesteşe bunică-sii cu limba pe-afară câte una alta. Fără să asculte vreun cuvânt, bunica o trage de mânecă şi murmură încontinuu: naibii naibii. În spatele lor, căciuli din animale de pluş râd zgomotos: ce-aş fi plâns acum vreo 10 ani să fi văzut aşa ceva.

E ceva la decorul ăsta ce mă face să mă gândesc serios că jumătate din cei de-aici sunt psihopaţi fără dinţi în gură şi limba pe-afară, cu animale moarte pe cap şi-n pungă.

Vreau să o regăsesc pe asistenta-înger. Nu poţi să laşi nimic să fie misterios, divin şi de neexplicat, trebuie să-l alergi, să-l opreşti şi să-l îngropi în realitate. Ar trebui să fie pe la brânzeturi, dar tot ce văd sunt pungi furate de la Jennifer şi din cele supradimensionate, inscripţionate cu litere de-o şchioapă: ITALIA.

Îmi feresc nasul şi privirea: trec pe lângă magazinele de peşte.

Pe la standurile cu fructe se perindă un clişeu de babă: cu părul ridicol de umflat şi tapat şi câteva fire ţepoase pe tâmple. Din stânga ei se înalţă glasuri amuzate: „Heheee… A uitat rumânul că nu mai îi în Spania”. Bananele maronite stau spânzurate de-o sfoară şi sub ele văd portocalele f.f. dulci. Mă pufneşte râsul.

Ajung iar afară şi mafiotul slab a rămas singur: mă priveşte libidinos şi ştiu că primul lucru pe care l-ar face ar fi să-mi ofere un paharuţ de plastic cu 3 în 1.

„La Gorjeanu” o măturăreasă  plescăie cu gura întredeschisă sub privirile pofticioase ale şefului-bucătar. Gunoierul gri cu mâinile înfundate în buzunarele goale studiază ofertele, suspinând şi trăgând adânc în piept mirosul de mici cruzi.

Focul se stinge: cartoanele, cutiile şi scândurile s-au terminat şi ţiganii s-au aliniat la perete, acum fiecare pe-un scaun lucios de plastic.

Păzind ca o momâie florile, o ţigancă se uită în gol. Puiul de cioară din spatele ei se scălâmbăie în vitrină. Cum mă observă, ţiganca zâmbeşte cu gura până la urechi de i se ridică puţin basmaua înflorată: „Ce-ţi dă tanti?” Mă fac că nu o aud şi grăbesc pasul.

Aaah!!! În sfârşit: să cânte muzica! Boschetarul a început petrecerea, bâţâind energic din picior şi cu mâinile întinse spre casete îşi mişcă ritmic degetele. Mânuşile găurite sunt pline de scrum, dar muzica e viaţa lui. Sigur ştie toate versurile.

12:37

La a nu-ştiu-câta tură, vânzătorii încep să mă recunoască. E cel mai rece aer şi eu simt că mă sufoc aici. Ciulesc urechile, dar tot nu aud nicio discuţie despre protest: cei de-aici au trăit deja o revoluţie şi sunt imuni la proteste şi pseudo-proteste. O revoluţie, o viaţă. Atât.

Vor doar să vândă bananele f.f stricate şi peştele f.f. împuţit.

Mă îndrept spre ieşirea din labirint. Un câine într-o cutie pe stânga, o babă care fumează şi plânge pe-un scaun pe dreapta.

„Ăsta-i din ăla din reclamă, nu-i că e?” mustăceşte ţiganca în timp ce răsuceşte borcanul pe toate părţile, înghiontind vânzătoarea nu cumva să fi adormit. Ţiganul cel mic trage de sacoşa albastră de rafie, o învârte, o calcă şi şi-o pune în cap.

Mafioţii s-au reunit şi sprâncenele lor îmi fac semne subliminale. Din spatele lor se aude Bon Jovi. Cerşetorul fumează un chiştoc şi îşi freacă genunchiul cu palma; sigur a îngheţat de tot. La primul trecător, se apleacă mult în faţă, întinzând mâna, aproape implorând.

Cobor treptele de la metrou.

O revoluţie, o viaţă. Şi un înger cu pacheţelul la piept.

Cred că ştiu ce vrei să auzi. Ceva special, nou şi minunat. Sunt gata să îţi ofer ceva sincer.

Ştii ce a fost atât de special la ultima mea călătorie cu trenul? Nimic. Absolut nimic. Şi sunt sigură că nici următoarea, peste câteva ore, nu va fi cine ştie ce.

Nu e vorba că nu îmi place să merg cu trenul: mereu dorm bine pe canapelele alea roase. Doar că e destul de greu să prinzi un loc, chiar şi pe-un colţ pe care- vrei nu vrei trebuie să îl împarţi cu prietenii tăi, în fiecare vineri şi duminică seară.

Magia călătoriilor cu trenul s-a terminat acum un an. Atunci nu îmi înţepau nările mirosul acru de şosete, mirosul de boală, cu fiecare om în vârstă care se impinge pe holuri pentru un loc. Pe bilet scria Sinaia, Predeal sau Buşteni şi gaşca veselă de pe scări, zgomotoasă şi agitată, care râde din orice şi cântă Andri Popa, spre care acum mă uit urât că nu mă lasă să dorm după ce mi-au amorţit mâinile de la cărat bagaje, era gaşca mea. Noi cântam de ne durea în gât când ne duceam sau întorceam de la munte şi nu era niciodată frig. Acum doi câte doi ne ducem sau ne întoarcem la facultate, dormim unul pe altul şi mustăcim, ca doamnele de la ghişeu care te ceartă că nu ţi-ai completat nu-ştiu-cum cuponul, că e prea multă vânzoleală în tren.

De ce râd ceilalţi, ce e atât de amuzant? Se apropie sesiunea, prima sesiune şi nu am mai mers la munte de-o grămadă de timp. O să trag iar de bagaje până la vagon şi degetele îngheţate pe mânere o să le bag în buzunarele gecii, pentru că e prea frig să-ţi dai geaca jos. Nu cred că am noroc să prind vreun loc, aşa că mă aşez pe scări şi simt un miros de ţuică: au urcat nişte moşuleţi de la Mizil şi vor să se încălzească mai repede. Mi se strange stomacul când se-aud primele acorduri din “Râpa” şi murmur şi eu versurile.